Povestea mea începe cu o altă poveste, despre care am realizat ulterior că poate să-mi aparțină.

În povestea sa, Borges introduce noțiunea de zahir, care în arabă înseamnă “notoriu”, “vizibil”, termen folosit pentru a denumi “făpturile sau lucrurile ce au teribila virtute de a fi de neuitat și a căror imagine sfârșește prin a-i înnebuni pe oameni”.

M-a fascinat povestea, nu neaparat prin ceea ce este scris în ea, ci mai degrabă prin ceea ce nu este scris, permițând astfel nenumărate interpretări, dar mai cu seamă identificări.

Subit, ești pus față în față cu zahirul tău și realizezi că o introducere ar fi inutilă… îl cunoști mai bine decât pe tine însuți. E acel ceva la care nu poți să renunți: persoană, obicei, obiect, trecut, tu. Acel ceva care nu-ți dă liniște.

Se spune că atunci când dai un nume cuiva îi confirmi existența. Poate de aceea evităm o astfel de apropiere, îndepărtând zahirul.

Însă, tu știi că el trăiește… prin tine, pentru tine și te întrebi dacă te-ai dat de gol.

Momentul întâlnirii cu zahirul este unul al oglinzilor sparte, iar cioburile nu doar că te scindează, dar te și rănesc.

Atunci, ce bun poate ieși din această întâlnire?

Nimic cât timp este o întâlnire. Zahirul cere confruntare.

Comments

comments