„Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.” Luca 18:10-14

Pildă rostită de Isus împotriva sau pentru cei care erau prea încrezători în propriile lor puteri, de aceşti risipitori fii de om care se credeau mai presus de masa păcătoasă de oameni.

În ce fel era acest fariseu mai presus decât vameşul? În ochii lumii a fost într-adevăr mai păcătos, dar probabil el a fost într-adevăr mai păcătos decât fariseul, care ţinea cu sfinţenie la acele porunci care pentru el au devenit datini şi tradiţii. Toate aceste rituale au devenit obişnuite şi nu intermediul prin care el îl slăvea pe Dumnezeu. Totul ajuns de faţadă, un rit şi obicei şi nu o urnire a inimii. Deşi a urmat legea îndeaproape, inima lui nu era aliniată voii lui Dumnezeu.

În Luca 7:40-42 Isus vorbeşte cu Simon, fariseul, şi îi povesteşte despre un cămătar şi cei doi datornici cu datoria iertată. Aici, ca şi acolo, oare care iubeşte mai mult dacă nu vameşul, cu datoria mai mare? Cel cu păcatul mai greu, care s-a smerit în loc să se înalţe, a ajuns să fie iertat, a ajuns să iubească.

La fel şi pilda fiului risipitor. La final cine a fost cel care a iubit mai tare, dacă nu fiul mai mic, care s-a întors acasă? Fiul cel mare, deşi nu a ieşit de sub porunca tatălui său, era lipsit de iubire, având o inimă stearpă şi împietrită. Ascultător, dar lipsit de iubire, acest fiu a reuşit, în pofida tuturor poruncilor pe care el le-a ascultat de-a lungul vieţii, să îşi sfideze tatăl din acest simplu motiv: fiindcă nu a iubit. 

Dragostea este cea care validează credinţa noastră, separă pe cei autentici de cei care îşi urmăresc doar câştigul personal. Căci marele defect al fariseului şi al fiului care părea drept a fost faptul că s-au pus pe ei înşişi mai presus de alţii, şi nu doar atât, ci li se părea nedreapt harul ce li s-a arătat celor păcătoşi, care au umblat pe care. O cale, oricât de corectă ar fi, dar lipsită de dragoste, este stearpă şi lipsită de rod. În loc să fie bucuroşi de harul ce s-a abătut asupra celor din jur, ei doresc nu să fie mai buni, să evolueze decât ceilalţi. Oameni cuprinşi de obiective, şi nu de dragoste. 

Practic, toţi cei menţionaţi anteriori au fost sau sunt nişte fii risipitori. Vameşul şi fiul risipitor nu mai sunt risipitori din pricina dragostei nou descoperite, pe când fariseul şi fiul drept din pricina poticnirii lor şi lipsei dragostei, ajung să fie risipitori, osândiţi la aceea ocară precum cei pe care i-au criticat. Ce regretabil, cum deşi au urmat litera legii, au ajuns să fie doborâţi de lipsa dragostei din viaţa lor. 

Te îndemn astfel, nu risipi harul ce ţi-a fost dat, ci iubeşte. Căci ţie ţi s-a iertat mult, ce motiv ai avea oare să nu iubeşti? Fariseu, vameş, fiul ascultător, fiul risipitor, finalmente toţi suntem risipitori fără harul Său şi dragostea Sa. Dar vameşul şi fiul risipitor au ajuns să nu mai fie în starea lor, de păcat deoarece au iubit şi au fost smeriţi. Caută să fii smerit, umplut de dragoste iar mai apoi Dumnezeu te va înălţa la înălţimi de neatins de puterile noastre omeneşti!

Comments

comments