La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.

Țin minte că încă de mic copil, citind și chiar învățând aceste versuri, am rămas uimită de modul în care era prezentat domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, înaintea temutului sultan Baiazid Ilderim. Un om simplu, deși era domnitor, un om credincios, care dorea pace, iar dacă nu se putea, era pregătit să lupte pentru țara sa, dar nici într-un caz nu dorea să îngenuncheze înaintea dușmanului său.

Iubindu-mi țara încă de mică, am admirat focul din inima domnitorului pentru țara noastră, iar, iubindu-L pe Dumnezeu, am admirat dragostea acestuia pentru El.*

Recitind recent aceste versuri, ajungând aici, la partea mea preferată, nu am putut să nu mă imaginez eu înaintea lui Baiazid. Am încercat să mă pun eu în versuri și să mă imaginez înaintea dușmanului care dorea să-mi știe numele, și care dorea să mă supun cu orice preț lui. Cu un altfel de statut, și anume de copil a lui Dumnezeu, cu gândul la El, mă gândeam la ce aș fi în stare să sacrific, să îndur ca să nu mă închin înaintea dușmanului. Nu vă gândiți că este vorba de un om, ci pur și simplu de idei sau gânduri, sau fapte care mi-ar putea știrbi credința.

Imaginându-mi-l pe Mircea cel Bătrân înaintea dușmanului său, puteam să-i văd frica din privire. Dar nu pentru că nu ar fi fost suficient de curajos, sau pentru că dușmanul înaintea căruia stătea era de temut, ci pentru că putea realiza catastrofa ce-i stătea înainte, dacă ar alege să se închine înaintea lui. Și asemenea lui, știind că nu voi lupta singură, aș vrea să aleg să nu mă supun acestui dușman, oricare i-ar fi numele.

Ci, conștientă fiind că Singurul înaintea căruia aș vrea să mă închin, Singurul înaintea căruia merită să te închini, este Cel care luptă alături de mine în fiecare zi. Doar Lui să mă închin. El este Cel care a purtat războaie și a adus biruința, Regele tuturor, Prietenul cel bun, Creatorul universului, Cel care este Dragoste, Pace, Mântuitor. El este Pruncul sfânt.

Așa că, cred că nu ar fi greu de crezut dacă v-aș spune că luna decembrie e preferata mea. Căci am ocazia să-mi sărbătoresc țara, dar mai presus de asta, am ocazia să-mi celebrez Regele, îngenunchind înaintea Pruncului sfânt. Și asta, pentru mine, este cea mai mare onoare și cel mai mare câștig.


*Cel mai lung titlu al lui Mircea a apărut din 1406 până la sfârşitul domniei sale, sub forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.

Comments

comments