Nu am să fac un bilanţ al acestui an. Nu vreau să îmi contabilizez eşecurile sau reuşitele.

Vreau doar să mă uit înapoi, poate cu nostalgie, poate cu dor, poate cu întreaga-mi fiinţă şi să spun că mi-e sufletul mai plin şi nu mai greu.

Ce a fost şi ce va rămâne pentru mine anul care va să treacă? O trepidaţie, multe suflete perindate, sfârşituri şi începuturi, lacrimi cu iz de acalmie, speranţă, un „eu” înfrânt, un „noi” întreg.

Ştiu, sufăr de dor şi-mi promit mai mereu că „tristele” şi bucuriile nu vor rămâne vagi reminiscenţe, ci poveţe. Le adun, iar din prea plin le transfer în prea eu. Mi-s dragi aşa mărunte şi totuşi definitorii mie.

Am greşit mult în acest an, dar nu mi-e frică de greşeli, ci de regrete. Fără îndoială acestea există, dar nu ştiu de ce am tendinţa să le clasez drept experienţe „aşa nu”… probabil mi-e cam milă de mine.

Ţin minte, ultima dată m-am vrut un Midas, care tot ce atinge preschimbă în aur, dar până şi perfecţiunea oboseşte, iar pe nesimţite m-am trezit sfârşită şi înfometată de la cele 24 de carate prea pure pentru un imperfect.

Ce anume aştept de la 2017?

Hmmm… îmi doresc să umplu nu doar sufletul meu, ci alte suflete să se umple prin mine.

Comments

comments