„Întrebările mari sunt, de regulă, lotul religiilor. Și poveștile la fel. În loc să spui savant: <<uite cum stau lucrurile!>> spui: <<hai mai bine să-ți spun o poveste>>. ”(A. Pleșu)

Nu e de mirare că Isus a ales să vină-n lume ca-ntr-o poveste. Și toate detaliile întrupării Fiului de Dumnezeu: vestea nașterii prin mesagerul Gavril, decizia lui Irod de a omorî toți nou-născuții, nașterea în Betleem – un „sat neînsemnat”, într-un grajd, magii, păstorii – toate aceste detalii au un tâlc. Nu e de mirare nici faptul că Isus și-a ales ca mod de expunere pentru a transmite ce avea de transmis – vorbirea în parabole.

Povestea nu dă ceva de gândit fără să dea ceva de trăit. Povestea are rol indicativ; ea nu oferă răspunsuri ci mai degrabă stimulează căutarea lor. Pe scurt, s-ar putea spune că povestea spune nespunând.

Nu întâmplător a început și educația noastră cu povești spuse de părinți și bunici. Și cred că acolo ne-am format (sau ar fi trebuit) și această deprindere de a asculta poveștile; de a le căuta tâlcul.

Cu întristare constat că una dintre marile defecte ale generației de azi – nu doar a tinerilor –  e că oamenii nu mai au pe cineva care să-i asculte. Care doar să-i asculte și atât, fără să-și însușească un spirit justițiar și/sau moralizator. Cu atât mai mult cu cât se pare că toate-n jur vorbesc încontinuu.

Cred că a-ți fi ascultată povestea e o nevoie fundamentală. Cred că poveștile ne-ar rezolva conflicte. Ne-ar ajuta să prevenim. Dacă ar fi doar cine să asculte..

Comments

comments