„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea lui.” Eclesiastul 3: 1,4.

Deviza „Be happy!”

O idee ce mă urmărește de ceva timp este problema tristeții. Și anume noul trend (chiar și în rândul creștinilor) de a evita cu orice preț tristețea. Se impune ideea că omul modern (și mai ales creștin) trebuie să fie mereu zâmbitor, mereu fericit, mereu binedispus.

Oamenii încearcă să trăiască doar cu această lozincă „Fii fericit!”. A fi trist a ajuns să însemne a fi nenatural. Creștinului îi este „interzis” să fie posomorât sau, mai „grav” – trist; așa că omul încearcă să suprime această emoție, să o evite cu orice preț. Să caute scurtături. Să-și ocupe viața cu mărunțișuri ca să nu aibă timp să-și trăiască tristețea, până când acest sentiment care tot vrea să invadeze, va dispărea.

Dacă cumva ajunge să fie trist? Oare e păcat? Ar trebui să se simtă vinovat? Nu mai bine se uită la un film și poate, până dimineață, acest gând care nu-i dă pace va pleca?

Deviza „Trăiește-ți tristețea!”

Recent am văzut o animație, foarte frumos realizată, care se opune acestei idei eronate că a fi fericit înseamnă a elimina sau minimaliza tristețea. Inside Out – ultima creație marca Pixar, personifică 5 emoții dominante din mintea unei fetițe de unsprezece ani: Bucurie, Tristețe, Furie, Frică și Dezgust. Mesajul acestui film spune că bucuria poate fi reală chiar dacă e amestecată cu amintiri întunecate sau experiențe neplăcute.

Adevărata bucurie e cea care supraviețuiește tristeții și îndură durerea și nu e ușor de obținut.

Isus a fost un „om al durerii și obișnuit cu suferința”. El, cât timp a fost și om, și-a trăit tristețea. Ba chiar cea mai mare durere trăită de El, în Grădina Ghetsimani, unde „curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna” a survenit cu cea mai mare bucurie pentru noi.

E adevărat că bucuria e roadă a Duhului, dar asta nu exclude întristarea. Dimpotrivă, Isus spune ucenicilor: „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.”

Iar apoi continuă: „Femeia, când este în durerile naşterii, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul, dar, după ce a născut pruncul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă, de bucurie că s-a născut un om pe lume.”

Un fel de concluzie

De  întristare nu trebuie să fugim, să ne ascundem. Nu trebuie să căutăm să o evităm. Această stare trebuie trăită, cu speranța și promisiunea că o bucurie veșnică va urma, acolo unde „nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 1:4).

Până atunci, „suntem ca niște întristați, deși suntem întotdeauna bucuroși” (2 Corinteni 6:10).

Comments

comments