E săptămâna patimilor. Ne uităm în calendar și vedem că e deja miercuri. Ne gândim câte am pătimit deja săptămâna aceasta… Dar totuși, momentele dificile au fost împletite cu zâmbete și veselie și înțelegem că și rutina este o binecuvântare. Este o anumită cursivitate a timpului, un ritm existențial care aduce stabilitate.

Privim cu bucurie la zilele de sărbătoare ce ne stau înainte: vom merge la biserică, vom avea timp să ne odihnim și să petrecem clipe memorabile împreună cu familia, dar e important să nu pierdem din vedere esența sărbătorii.

Sărbătoarea este o sincopă existențială, un „timp altfel” în care omul are ocazia să se împace cu sine, cu semenii săi și cu Dumnezeu. Omul se oprește din truda lui zilnică și trăiește un timp calitativ diferit, contemplând lucrările Creatorului său și aducându-I mulțumiri pentru intervențiile Lui constante în viața făpturii Sale.

În sărbătoare, omul se adună împreună cu aproapele lui într-un spațiu calitativ diferit – cortul întâlnirii, templul, orașul sfânt, catedrala, biserica, locașul de închinare, acolo unde prezența lui Dumnezeu transformă ființa. De asemenea, omul adoptă un comportament diferit. În această zi specială, el e mai aproape de Dumnezeu, își deschide urechea și inima pentru a auzi ce îi spune Dumnezeu și îmbracă haina de sărbătoare.

Dar dacă omul nu înțelege motivul sărbătorii, totul se transformă într-un ritual fără sens. Cândva, evreii credeau că sărbătoarea este intrarea Domnului Isus în Ierusalim, dar mai târziu aveau să afle că sărbătoarea e chiar El, Fiul lui Dumnezeu coborât pe pământ pentru a purta pe cruce păcatele întregii omeniri și pentru a aduce prin invierea Lui împăcarea cu Tatăl. Aceasta e esența. Urarea mea de aceste sărbători este să nu fim doar spectatori la biserică, ci să fim cu toții adevărați martori ai învierii Lui!

În final, aș vrea să vă las o poezie de Petru Lascău care exprimă foarte frumos motivul sărbătorii:

A venit să-mi aşeze în braţe cerul –
L-am întâlnit pe un deal lângă cruce,
În groapa săpată de mine în Univers.
Era în seara timpului, în dimineaţa veciei
Braţele Şi le-a întins singur pe lemnul înalt,
Iar eu am bătut cuiele cu marele ciocan al păcatului.

A venit să-mi aşeze în braţe cerul –

La boldul morţii S-a oprit
Şi a plătit un talant de neprihănire.
A plătit hainele mele albe,
Călătoria mea spre infinit.

P.S. Mulțumesc mami pentru spicu(i)rile sărbătorești!

Comments

comments