Acum câteva săptămâni eram cu o prietenă pe stradă, mergeam către casa ei. Și pentru că eram într-un cartier nou, pentru mine, mă uitam în jur încercând să absorb cu privirea noutatea și viața ce se petrecea sub lumina caldă a lui octombrie, într-o sâmbătă relaxantă. Priveam blocurile nisipii încălzite de soare, magazinele și terasele de tot felul aflate la parterul lor. Un loc anume, cu aspect învechit îmi atrage atenția, avea în geam niște afișe decolorate în timp. Mi-am zis că e un centru cultural, cu siguranță. “Un micuț teatru de cartier pentru copii”, mă gândesc. Îmi ridic privirea și zăresc literele maro, inscripționate într-o caligrafie vintage, aflate deasupra locului cu pricina. Citesc, de fapt doar îmi trec privirea peste ele, și deja mintea mea trage concluzia finală. Școală de daneză. Școală de daneză??? La ce bun școală de daneză în Madrid?!? Cine ar vrea să învețe daneza, o limbă atât de dificilă (cel puțin  după cum sună)?!? Și mă aud spunându-i prietenei mele ce dificilă e daneza și de ce ar merge cineva la școală să învețe așa ceva. Zaymar îmi răspunde că sora ei frecventează școala, pentru că ia lectii de dans. Mă uit încă o dată la literele maronii, și citesc “DANZA” (din spaniolă: “dans”). Ugh… am comis-o și de data asta! Locul e o școală, dar nu de daneză ci de dans. Mi-a venit puțin să intru în pământ de rușine…

Mintea mea, concentrată încă pe discuțiile purtate anterior pe tema limbilor străine dificile și a greutăților pe care le întâmpin în procesul învățării limbii spaniole (limbă ce nu face parte din categoria menționată mai sus), a debitat o concluzie drastică fără a se concentra și a înțelege realitatea. Așa se întâmplă cu mintea, lucrează prin asociere iar din această cauză uneori emite concluzii greșite. Evenimentul “m-a marcat” puțin și m-a pus pe gânduri. De câte ori am ajuns la concluzii și mi-am format păreri despre anumite realități, fără ca “să citesc” cu adevărat realitatea, ci doar fiind influențată de ceea ce “am citit deja”  (experiențe, lecții și impresii din trecut)?!? De câte ori m-a luat gura pe dinainte și am grăbit o idee, fără ca să verific veridicitatea și necesitatea spuselor mele?!? Mă întreb lucrurile astea și îmi doresc ca o mică dar prețioasă lecție să fie învățată din “povestea cu daneza”.

Sara, citește fiecare litera a cuvântului, înțelege-l și mai apoi “dă-te cu părerea”… și doar dacă’i musai!

Comments

comments