Actul I. Împăcarea

(Un altar – concret, loc de pelerinaj pentru toți cei care simt imperios nevoia să dea ceva înapoi divinității. Pentru toți cei care consideră că bunătatea Lui se poate cumpăra cu fapte bune, cu milostenie, cu slujire. Eul se îndreaptă smerit spre altar. Smerit, dar cu un dar mare și frumos. Doar o voce nu-i dă pace.)

Conștiința:

–  Fratele tău… e supărat pe tine.

(Ah, fratele… E mereu aici, cu opinii și nu întotdeauna favorabile. Acum, asta! )

Eu:

–  Pe mine? Supărat? De ce ar putea fi? Și ce te aștepți să fac? Nu vezi? Am de dus un dar. Trebuie să-l pun cât mai degrabă pe altar.

(Conștiința încă murmură.)

Conștiința:

–  Fratele tău are ceva împotriva ta.

Eu:

–  Să-i fie rușine atunci! Ceva împotriva mea… Auzi! Și unde este el? Unde îi e darul? Nici nu mai știu când l-am văzut ultima oară la altar cu vreun dar. O ține din supărare-n supărare… E așa de simplu asta. Cel mai simplu e să fii supărat pe cei care fac ceva! Nu mă mai tulbura, conștiință! Lasă-mă să-mi duc darul.

(Eul are dreptate. Omenește vorbind, orice balanță înclină în favoarea lui. Continuă.)

Eu:

–  Dacă are ceva împotriva mea… să poftească el la mine și să-și repare relația. În fond el are ceva, nu eu. El e cel cu inima împărțită. Și, uite, conștiință, ca să vezi că nu sunt doar vorbe: îl voi și ierta. Sigur, cu condiția să îi pară rău. Sincer, nu așa, să-mi dovedească asta. Apoi, recunosc, o vreme voi fi mai precaut. Îl voi evita doar ca să nu-l mai supăr iar.

Conștiința:

–  Lasă-ți darul și du-te de te împacă!

 (Eul, intrigat. )

Eu:

–  Taci, conștiință! Doar, taci! E vorba de priorități aici! Mă pui să aleg între un dar pentru Dumnezeu și ofensarea nedrepată a fratelui meu. Nu știu ce are cu mine, nici de ce nu vine el. Am obosit să-l caut tot eu. Vei zice că e destul abia de 70 de ori câte 7, și nu te contrazic. Dar, uite, acum e diferit: să las bunătate de dar doar ca să mă împac? Să-mi trădez prioritățile? Pentru ceva atât de … păcătos până la urmă! O supărare versus o slujire…

Conștiința:

–  Apoi vino de-ți adu darul!

Eu:

–  Apoi?! Eu sunt aici azi, am darul pregătit de atâta vreme… Fratele meu mai poate aștepta. Doar nu crezi că-i va trece supărarea până aduc eu darul.

***

Și uite-așa rămâne mereu pustiu drumul de la altar la semenul nostru. E un drum al iertării, al împăcării, al trecerii peste orgoliu și peste îndreptățire; un drum înapoi fără de care nu vom ajunge nicicând înainte. Nici măcar cu un pas.

Sursa foto: aici

Comments

comments