Nu știu de ce ne revoltă doar vorbele ce ni se spun, uneori fără prea mult tact. Ele pot să doară când spuse fără bunătate, e adevărat, dar nu sunt singurele semne ale unei relații problematice. Nici ale unei atitudini lipsite de dragostea față de aproapele. De prea multe ori tăcerea ascunde prăpăstii mai adânci decât o vorbă mai aspră.

Sigur că trebuie să avem grijă ca întotdeauna vorbirea noastră să fie dreasă cu sare, să ne discipinăm cuvintele pentru a zidi pe ceilalți, că așa ușor se știu descuraja oamenii și singuri! Să nu confundăm însă stăpânirea limbii cu tăcerea nepăsării.

Observ tot mai pregnant pericolul individualismului atât în societate, cât și între membrii comunității eclesiale, sau chiar în diferite grupuri de prieteni. Ne rezumăm prea des la a ne fi nouă bine. Sunt eu păzitorul fratelui meu? e întrebarea fără vârstă, împrumutată de la Cain. Și trecem cu vederea, justificăm, explicăm, motivăm lucruri și atitudini despre care știm că nu sunt corecte, toate acestea, dar nu rostim. Și liniștea aceasta poate fi o complicitate.

Sub forma unei false smerenii tăcem când ar trebui să vorbim pentru semenul nostru. Poate ar trebui să încurajăm, poate să mustrăm ori să îndreptăm… A tăcea nu e o soluție. Nici un act de mare demnitate. În Biblie apar deseori îndemuri la a-ți arăta practic purtarea de grijă față de ceilalți. (Spre exemplu în Galateni 6:1 apare îndemnul a lua atitudine față de cei ce greșesc, dacă un om este prins în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l îndreptați cu duhul blândeții).

Nu știu de ce ne revoltă doar vorbele care ni se spun și nu și tăcerea ce ne înconjoară. Nu știu de ce ne căim doar de lucrurile prea aspru spuse și nu și de cele pe care ar fi trebuit să le spunem, dar am tăcut. Poate am tăcut cu scuza că nu suntem perfecți, dar cine e? Poate cu motivul că nu e datoria noastră …. Dar oare,  nu e tăcerea motivată de nepăsare?

Și la polul opus al dragostei față de aproapele stă atât ura cât și nepăsarea….

Sursa foto aici.

Comments

comments