„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Fericirea e idolul central al societății contemporane, tendință pornită încă din secolul trecut, ajungând în ziua de azi scop și finalitate pentru mulți oameni. S-ar putea ca hedonismul să fie una dintre cele mai mari plăgi ale generației noastre. Lupta aceasta pentru comfort, plăcere, a devenit laitmotivuș vremurilor în care ne aflăm, dovadă a schimbării din lume și a modului în care păcatul se reinventează.

Într-o lume pe care ateii o văd ca fiind stearpă, lipsită de Dumnezeu, singurul scop pentru ei este zidirea și glorificarea sinelui. Vor doar să-și trăiască viața la maxim, desfătați în plăceri, dacă și așa trailul lor nu are consecințe după moarte. O viață uni-dimensională, cu o singură finalitate certă – moartea – și cu nimic după. Cum nu ți-ai dori să storci maximul din puținul finit pe care îl ai?

Acesta este primul soi de fericire, fericirea hedonistă, o cursă a omului împotriva timpului care se scurge; lupta de a fi cât de fericit poți în puținul timp pe care îl ai. Cu toate acestea, aceasta nu este justificabilă din prisma sistemului moral creștin, pentru că această formă a fericirii contravine modului de viață la care ne cheamă Isus.

Urmează mai apoi fericirea pe care eu o voi numi umană, fericire care vine ca urmare a împlinirii unor dorințe. Să îți construiești o casă, să te viziteze un prieten vechi, să te căsătorești, să fii acceptat la facultate ș.a.m.d. Unele sunt de natură emoțională, pe când altele de natură financiară, ambele însă sunt sănătoase și permise de conduita creștină.

Fericirea dumnezeiască este ultima pe care o voi menționa, iar după cum numele sugerează, este fericirea în și pentru Domnul, de a fi aproape de El, fericire fără de egal și fără de final. Aceasta este singura fericire necesară omului, singura de natură mântuitoare (nu fericirea în sine, cât faptul că acea credință care te face fericit e tot acea care îți aduce și mântuirea).

Fericirea dumnezeiască este benefică și de dorit, iar ceea umană este acceptabilă. O problemă a creștinului contemporan este îndoparea cu fericirea umană până în punctul în care aceasta o eclipsează pe cea dumnezeiască. Suferim de fericire. Căutăm cu tot dinadinsul fericirea, ajungem în punctul în care această dorință devine centrală, iar credința devine doar un simplu accesoriu.

Devenim preocupați de bunăstarea noastră materială, dorim apropiere față de semeni și relații bune cu ei, dar cu ce preț? Pentru că viața este un troc: mereu sacrificăm un lucru pentru un altul. Timp, relații, bani, toate sunt jertfite pe altarul fericirii, dar oare doar atât jertfim?

De multe ori ne jertfim timpul, principiile și uneori pe însuși Dumnezeul nostru de dragul propriei fericiri, un troc care are ca final doar o fericire temporară, puerilă. Trebuie să ne reevaluăm dacă am ajuns în punctul în care limitările și principiile noastre ajung o povară, o piedică; pentru că ele sunt mult mai importante decât o fericire care se consumă repede.

Fericirea dumnezeiască e pe termen lung, pe când cea umană și hedonistă sunt scurte, poate de intensitate mai mare, creatoare de dependență. De aceea suferim de fericire, pentru că am ajuns să fim dependenți de ea. A devenit un scop, nu doar un mijloc.

Fericirea în sine nu e rea, căci e generatoare de plăcere și una din creațiile lui Dumnezeu. Deși pe Dumnezeu îl găsești doar prin fericirea dumnezeiască, fericirea umană ne-a fost lăsată pentru a duce o viață mai ușoară.

Cu toate acestea, dacă fericirea devine țel și nu mijloc, integritatea vieții de credință este periclitată. Astfel, riscăm ca, urmărind bucuriile lumii acesteia, să le pierdem pe cele veșnice. Caută dar fericirea dumnezeiască; ea este sursa bucuriei veșnice, în prezența Sa.

Comments

comments