Vă mai amintiți perioada în care ați măsurat aproximativ un metru jumătate înălțime? Eu da. Și, din câte îmi amintesc, eram undeva în școala primară. În această perioada, viața înseamnă școală. Școala și temele îți ocupă mai mult de jumătate din zi, majoritatea prietenilor îți sunt la școală, iar părinții și învățătoarea au așteptări mari în ceea ce privește învățatul.

Încă de mic copil mă știam o persoană visătoare, gata oricând de aventuri noi, dar nici într-un caz nu eram o persoană răbdătoare. Deși mai tot timpul mă găseam cu cartea sau caietul în față, îmi era greu să mă concentez la învățat, pentru că nu îmi lua mult timp să mă imaginez prințesă, sau pe lună sau să mâzgălesc floricele marginea caietului de matematică.

Sau pur și simplu era momentul potrivit să-mi iau pauzele de gustare, de relaxare… iar când eram din nou în fața caietului, eram persoana potrivită care să-mi înfrumusețeze porcușorii făcuți din neatenție.

Ideea este că îmi era greu să ma concetrez asupra unui singur lucru, dar cum asta era munca mea de zi cu zi la care mai adaug și încăpățânarea mea de copil, în ciuda încercărilor mele eșuate, trebuia să-i demonstrez doamnei învățătoare că sunt o persoană care vrea să învețe.

Momentul oportun nu a întârziat să apară. Nu mai țin minte exact pentru ce trebuia să mă pregătesc, dar am început cu o săptămană înainte. Mi-am pregătit tema cât de bine am putut și mi-am pus-o deoparte, doar ca să mă trezesc după o săptămană că nu am ce să predau a doua zi.

În ziua cu pricina, am căutat tema în toată casa, dar nu era de găsit. Până când, spre seară, obosită de atâta căutat… m-am pus pe pat, dezamăgită, cu ochii în lacrimi, și pentru prima dată – din câte îmi amintesc – i-am cerut Domnului să facă o minune.

Atunci, așa cum eram, la un metru și jumătate, m-am pus pe genunchi, și I-am spus Lui de neputința mea, cum că am încercat, că am făcut tot ce trebuia să fac, că nu mi-a mai rămas nimic de făcut. Că acum totul e în mâna Lui.

Îmi amintesc atât de clar nevoia mea de ajutor și acea sinceritate cu care am venit înaintea Lui. Era cea mai serioasă problemă a mea atunci, iar Domnul mi-a răspuns. M-am ridicat cu un sentiment pur de speranță, căci știam că El este un Dumnezeu care nu dezamăgește, iar chiar acolo, langă pat, căzută, era temea mea.

Poate nu pare un lucru mare sau o minune în ochii unora, dar pentru mine era chiar ceea ce aveam nevoie. Era modul în care L-am văzut pe Dumnezeu atât de aproape, atât de mare și puternic. În ochii Lui eram destul de importantă ca El să mă ajute să-mi găsesc chiar și un lucru atât de (aparent) neimportant ca o simplă temă.

Azi mă confrunt cu altfel de probleme, dar nevoia mea de ajutor este tot acolo. Poate ne trezim câteodată că am făcut tot ce trebuia să facem, tot ce am putut noi face, și parcă nimic nu s-a întâmplat. Dar nu trebuie să ne panicăm. Asta înseamnă doar că e momentul să ne deschidem inima în fața Lui și să-I spunem tot. Poate chiar să ne punem pe genunchi.

El ne cheamă să fim ca niște copii, adică să venim sinceri și deschiși înaintea Lui. Biblia ne spune că El ne este Tată, deci noi suntem copiii Lui. Și ce tată bun nu dă daruri bune copiilor Lui?

Am crescut și nu mai măsurăm un metru jumatate. Nu mai suntem copii. Și pe deasupra, suntem într-o schimbare continuă. Dar hai să nu uităm că Dumnezeu a fost, rămâne și este la fel. El este mai mult decât capabil să Își arate gloria și puterea în orice etapă a vieții noastre.

Sursa foto: aici

Comments

comments