Când jucătorii de pe teren sunt în toiul meciului, galeria nu poate schimba nimic. Stă doar și privește, constată cum decurg lucrurile. GREȘIT! Asta fac arbitrii. Lor le este cerută neutralitate și spirit de observație. Galeria trebuie să aibă opinii. Trebuie să aibă glas. Și vocea ei să fie cu atât mai puternică, cu cât favoritul joacă mai slab. Că atunci e mai mare nevoie de ea: să dea curaj!

Când galeria tace, sau judecă, când huiduie –  nu zic, poate avea motiv, dar atunci speranța de câștig a celui ”susținut” astfel e tare mică. Și gustul victoriei astfel obținute e mai fad. Cel din teren joacă si pentru sine, dar și pentru ei. Există o strânsă conexiune…

Sportivul fără galerie e cel care va claca primul. Cel în care nu mai crede nimeni, cel pentru care nu se mai flutura vreun steag, nu se mai scandează nimic, e pecetluit de o solitudine cumplită, sub lumina reflectoarelor care-i cer mereu să demonstreze că mai are valoare, că joacă pentru echipă, pentru premiu.

Știm cu toții gustul eșecului, al încrederii înșelate, al investițiilor (de ani de zile, poate) proaste. E gustul falimentului, neînțeles. Și după eșec, renunțarea e așa de firească, naturală… Asta dacă de pe margini nu se aude un glas, fie el cât de slab, Hai! Hai că poți! Încă puțin! Se merită!

Doar încurajat, poate cineva duce întrecerea până la capăt, doar având certitudinea că greșeala nu e capăt de linie, că falsitatea oamenilor din drum nu e generică pentru toți. Așa că, hai! Hai galeria! Dați curaj celor ce sunt azi pe scenă. Mâine va  fi poate rândul vostru!

Ce câștigați am fi dacă am ști să arătăm dragostea despre care tot vorbim…

Sursa foto, aici.

Comments

comments