Două cuvinte aparent contradictorii. De fapt nu doar aparent, cel puțin în cazul lui Luther: dacă el ar fi fost un om mulțumit, nu mai avea loc Reforma. Luther a fost nemulțumit în primul rând de relația lui cu Dumnezeu  și apoi a fost nemulțumit de biserică și procedurile la care au recurs. Starea de nemulțumire în care trăia l-a dus la noi căutări și i-a dat combustibilul necesar pentru a se lua în piept cu conducerea bisericii de atunci.

Deci, există o întrebare: până unde nemulțumire și de unde începe mulțumirea. Sau, pentru ce avem voie sau suntem îndreptățiți să fim nemulțumiți? Care este raportul ideal între cele două, în viața omului. Cum dansează acestea împreună în viața unui om?

Nu am pretenția că pot să dau răspunsuri categorice la aceste întrebări doar câteva observații voi face:

  • nemulțumirea e precum colesterolul: bun și rău.
  • Diferența dintre nemulțumirea bună și cea rea o face motivația, în primul rând. De ce ești nemulțumit și pentru ce?
  • Mulțumirea se așează mai bine, se cristalizează odată cu vârsta!
  • Nemulțumirea a cărei cauză se găsește în alții este, mai mereu colesterol rău!
  • Nemulțumirea care te implică pe tine este mereu necesară și ea poate duce la schimbări necesare și așteptate.
  • Nemulțumirea față de alții este de evitat iar când apare trebuie tratată cu singurul antidot, de altfel: iertarea!
  • Nemulțumirea bună care vine dintr-o motivație corectă va duce întotdeauna la reformă. Iar aceasta, reformă, trebuie să înceapă mereu cu noi.
  • Și mulțumirea trebuie să aibă o motivație corectă!

În fine, un sfat: fii nemulțumit în așa fel încât, la urmă să poți fi mulțumit!

Comments

comments