A fost odată ca niciodată, și zic odată ca niciodată pentru că de multe ori îl vedeam ca într-o realitate inexistentă: un munte. Atât de mare, încât umbla vorba prin lume că nici populația întregii omeniri nu l-ar putea cuprinde, atât de primejdios, încât nimeni nu s-a găsit să îl urce singur. La poalele lui erau adâncite forme de mâini ale tuturor oamenilor care, împinși de ambiție și disperare au încercat, încearcă și vor încerca să îl urce.

Povestea începe cu un om, care avea și el un dor de Absolut. Oricât de mare sau de mic ar fi, el există în toți oamenii. Muntele însă îl despărțea prin înălțimea lui de acest ideal. A început să urce și de câțiva ani tot urca. Era obosit și parcă nu mai știa nici el de ce a început să urce. La un moment dat s-a oprit în fața unei stânci și plin de disperare a privit în jos.

Dacă te îndepărtai puțin de munte puteai observa la poale drumul. Mulți oameni au ales să meargă pe el. Părea o variantă mai simplă, mai confortabilă. Totuși, acest drum nu era altceva decât o înconjurare a muntelui, un drum fără țintă care dădea mereu și mereu în același loc.

Era ceva în el ce îi stârnea invidie. Oamenii aceia de jos păreau mai fericiți, parcă pe fața lor nu a fost niciodată oboseală ca pe fața lui. Ah, poate dacă ar mai fi și el din nou la poalele muntelui ar alege și el drumul… Dar știa atât de bine că împlinirea lui e după munte și singura metodă de a o atinge era să urce în continuare. Dar era așa de obosit!

Deodată, se auziră niște râsete. Râsete pe munte?! Asta era într-adevăr ceva neobișnuit. Se ascunse repede după stâncă. Atunci văzu un om care urca și el împreună cu Cineva. Păreau a fi prieteni. Acel Cineva îl ajuta întotdeauna când urcarea devenea mai grea. Omul părea odihnit și împăcat cu sine. Era fericit și urca muntele…

De atâtea ori am ținut strâns de moralitate, ca fiind singura ce îmi aduce împlinire. Am încercat să respect toate legile scrise și nescrise: să urc muntele singur. Dar deseori am ajuns să fiu frustrat, invidios pe cei care au ales calea ușoară – drumul – cu toate că știam bine că ei se învârteau într-un cerc vicios, fără niciun scop.

Am cunoscut odată un om pentru care viața aceasta morală nu era o povară. L-am întrebat. Mi-a zis că și el urcă muntele, dar împreună cu Hristos.

Sursa foto: aici

Comments

comments