Împins de frustări şi tânguiri,
Mi-am făcut cuib între mărăcini
Când aş fi putut cânta psaltiri
Celui Ce-ntre noi veni.

Dimineaţă. Seară. Zi. Strig freamăt, aud neîncetat freamătul.  Parte din mine, dar nu sunt eu. Nu sunt eu cel care se plânge, cel ce se îndepărtează de cale, sau sunt?!

Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” Geneza 3:12

Freamătul frustării, tânguirii lui Adam se aude şi astăzi. Ecoul său ne străbate, pe noi, fiii şi fiicele lui Adam.

De multe ori ne găsim îndrumaţi de fire, iar în faţa unei provocări sau dureri, suntem ca nisipul purtat de vânt în loc de stânca care suntem chemaţi să fim!

Dezamăgiţi de prezent, nepăsători de viitori. Tânguirile sunt un comfort temporar, o iluzie risipitoare de timp. Cu ce te zideşte tânguirea? Cu ce i-a ajutat pe cei din Israel în pustie, tânguirea după apă, după Egiptul otrăvitor?

dorea să moară zicând: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei. […]  Ilie a intrat într-o peşteră şi a rămas în ea peste noapte. Şi Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: „Ce faci tu aici, Ilie?” El a răspuns: „Am* fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oştirilor, căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur, şi caută să-mi ia viaţa!” 1 Împărat 19:4, 9-10

Ilie s-a tânguit! La fel şi Iona, şi mulţi alţii! Ce tristă e tânguirea! Cum trecutul stă şi îl mustră, cum a fost “plin de râvnă pentru Domnul” şi acum a ajuns să nu fie “mai bun decât părinţii mei”. Tânguirea nu i-a oferit nimic decât un gust amar, trecutul care îi râde în faţă şi viitor care i se surpă sub picioare. Unde ar fi fost el fără Dumnezeu, care l-a chemat afară din starea sa?

De ce să stăm în starea noastră neputincioasă? Chiar dacă simţim că e imposibil de ieşit, sau mai ales dacă simţim că e imposibil de ieşit, de ce nu ne încredem în El? Ce puteri putem avea mai departe de ale noastre, decât pe ale Sale? Tânguirile sunt un “rod” al firii pământeşti, care încearcă să te ţină înrădăcinat în starea de derută, pierdut, tânguitoare. Tânguirile sunt faptele care în orice situaţie nu aduc nici un rod.

Psaltirile sunt exact reversul medaliei, care în orice situaţie, aduc rod. La bine, la rău, psaltirile, lauda noastră denotă o credinţă puternică, zidită pe stâncă, care nu e mişcată de orice vânt. Statornici, continuăm prin psaltirile noastre să Îi aducem laudă şi să ne zidim astfel credinţa. Căci ce rod are Dumnezeu din lauda noastră? Rodul este al nostru, stând în închinare şi crescând în credinţă!

Atât psaltirile cât şi tânguirile sunt în mod paradoxal ancore; psaltirile fiind ancora din larg, într-o mare furioasă, care ne ţine stabili în momentele grele, furtunile vieţii, pe când tânguirile nu sunt decât o ancoră într-un port, al cărui singur rost este să te oprească din avans. Ce rost are un vas blocat în port, la fel de valoros precum unul eşuat, izbit de stânci? Cum poţi tu creşte spiritual dacă preocuparea ta este imediatul, comfortul şi pasul pe loc?

Tânguirea nu produce nici un rod, afară de complezenţă şi stangare. Nu au ce căuta împreună psaltirile cu tânguirile! Noi nu mai suntem doar fii ai lui Adam, decimaţi de tânguirile şi păcatele noastre, ci fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Alege duhul sau trupul! Firea ta sau voia Sa! Căci nu este nici un şi între cele 2, nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, nu poţi rosti psaltiri ŞI tânguiri, ci psaltiri SAU tânguiri!

Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!  Habacuc 3:17-18

 

 

Comments

comments