tumblr_miaga6vKfc1rwe56eo1_1280

Pe drumul vieții bătătorit de atâtea patimi, păcate și vise frânte, căutam și eu prin mulțimea de oameni: pacea. Și nu o găseam nicăieri. Prea bolnav de praful ce mi-a oprit respirația, de pietrele ce mi-au frânt pantofii, de soarele ce mi-a înăbușit sufletul,  m-am oprit la umbra unei iluzii. Era așa de răcoritoare, așa de înaltă, așa de înmugurită de speranțe, încât pentru o clipă mi-am spus: Am găsit pacea! Dar, deodată o adiere de vânt veni și ofili toate frunzele și toată verdeața, atât de vii… cu o clipă în urmă.

Trist, mi-am continuat drumul mai departe. Nu după mult timp, am auzit glasul lin al izvorului din vale. Atât de curat, atât de arzător, atât de mistuitor. Mi-am zis și acum: Am găsit în sfârșit pacea! Dar apropiindu-mă de el, am văzut luna captivă în apele sale și stelele nebune în disperarea lor de a o salva. Vai! Izvorul era atât de rece, atât de uscat și de neînduplecat în cererile lor, încât înfiorat am murmurat: Nu! Nu poate să fie asta pacea!

Doamne, cât am așteptat, cât am plâns, cât am căutat! Te rog, dă-mi Tu  pace, și nu așa cum o dă lumea: prea ofilită, prea uscată, prea moartă ca să mai învie în inima mea!

Sursă imagine: aici

Comments

comments