– Vezi cât de mici sunt? Ca două castane minuscule, nefolositoare… Observi cum se mișcă? Și prelungirile alea scurte… Curând vor crește. Ei bine, ele se numesc degete. Îngerul senior zâmbea și îl privea cu seninătate pe îngerul învățăcel.

– Uite aici: o mână de mamă strânge mânuța copilului ei. Vezi cum și-a încleștat mâna, încât aproape că a ascuns în ea pe cea a copilașului ? Mama lui nu se poate despărți de el. Îi strânge mâna cu o așa putere… Mâinile lor spun mereu foarte multe lucruri. Dacă s-ar preocupa mai mult, dacă și-ar urmări mâinile unii altora, ar afla mai multe. Dar ei preferă să se privească în ochi. Au senzația că acolo stă adevărul. Spun că ochii nu mint. De fapt, mâinile nu mint.

– Ce tare îl strânge de mână!…

– Sau privește aici, vezi mâna asta zbârcită cu degete lungi, fine? Privește ce frumos se unduiesc. Vezi cum atinge barba de pe fața arsă de soare a bătrânului? Pentru asta se pare că merită să ai mâini! Așa mi-a spus odată Dumnezeu. Oamenii au puterea asta de la El. Ei simt cu mâinile și transmit.  Ea este soția lui. Doar îi atinge fața și el simte că e iubit.

– Dar uite acolo, acel om îmbrăcat în uniformă, de ce își ascunde degetele? De ce ține mâna într-un mod atât de ciudat? întrebă îngerul învățăcel.

– Acela e un soldat. El își strânge degetele. Refuză să și le elibereze din strânsoare pentru a le feri de oroarea la care e supus zilnic. Atunci când mâna este strânsă, formează pumnul.

– De ce și-ar strânge oamenii mâinile?

– Din mai multe motive. Cel mai adesea, totuși, pentru a-și face rău. Se lovesc… Sau apucă tot felul de lucruri cu care își iau viața unii altora. Se omoară. Sunt multe nenorociri care se întâmplă când oamenii își  îndoaie degetele în pumn. Își fac atâta rău…

– Da… mâinile iubesc, mâinile urăsc. Iartă și ucid. Pare că toată viața oamenilor e în mâinile lor, spuse îngerul aspirant.

Cu un aer serios, îngerul senior îi răspunse:

Și totuși, nu ei dețin controlul. „El ține în mână sufletul a tot ce trăiește” (Iov 12:10)

Îngerul învățăcel tăcu buimăcit, tăcerea fiind întreruptă de un sunet misterios.

– Ce se aude?

– Cel mai frumos lucru inventat de om. Muzica. Acesta este un pian, iar mâinile sunt ale unei fecioare care cântă. Aici, mâinile mângâie bucăți albe și negre din lemn. Clapele. Nu oricui ii este dat să poată face asta, dar tuturor le este încântat sufletul.  Sunt fermecați, ca și tine acum. Nimic din ce a făcut omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica. Însuși Dumnezeu a spus despre David că este aproape de El pentru că-și vărsa sufletul cântând.

Îl iubesc pe om, spuse învățăcelul. O spuse simplu, netulburat.

Și Dumnezeu îl iubește… așa de mult!  Chiar dacă cunoaște mai ales partea rea și dureroasă a mâinii lui: degetele butucănoase ale zgârceniei și tremurul vanității, unghiile negre ale uneltirilor, mâinile reci, umede și nemișcate ale criminalilor, mâinile rătăcind prin aer ale nebunilor, mâini resemnate, mâini slăbite de viață, mâini strâmbate de suferință, mâinile gălăgioase ale bețivilor…

Se opri, deodată, în tăcere.

– Gata? întrebă cu voce stinsă îngerul aspirant.

– Niciodată nu e gata. Mai sunt miliarde de mâini.  Și Dumnezeu știa asta, și de aceea a vrut să cruțe oamenii de la o eternă suferință, a vrut să-i învețe să iubească cu ele, nu să urască.

Și-a sacrificat chiar Mâinile Lui – „Isus, ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota”. Acolo a fost răstignit” (Ioan 19:17-18)

… ca să îi învețe ce e iubirea –  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16)

… să îi învețe că nu trebuie folosite doar pentru a judeca. „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:17)

Omul, cu mâinile sale, poate să mângâie clapele pianului, să ofere iubire necondiționată, să ocrotească… dar și să înfigă pironul în mâna lui Dumnezeu!

Mâinile tale ce poveste spun?

Sursa foto : aici

Comments

comments