„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”

Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău!”

Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.
Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Mat 22, 37-39)

Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. (Ioan 13, 34)

De ce e nevoie de porunci pentru a pune în faptă iubirea de El și de oameni? Nu ne iubim unii pe alții? Uneori chiar foarte ușor! Câteva alegeri, și gata! Ni se întâmplă și fără porunci. Mici „accidente”.

Poate cu El e mai greu. Nu-L vedem dacă-i frumos sau urât, și ne hotărâm mai a-nevoie. Dar nu sună bine să poruncești iubirea! Oricine e tentat să nu execute ce i se impune. Să fenteze ordinul. Ordinea…

Și dacă e nevoie de porunci pentru că nu stă în firea noastră să-L iubim pe Dumnezeu? Nu stă în firea noastră să-l iubim pe celălalt ca pe noi înșine? ÎNTOTDEAUNA partea cea mai bună mi se cuvine! „Și dacă Tu pleci, cine va fi cel mai mare?”

Înseamnă că cele zece porunci sunt TOATE împotriva a ceea ce ne este la îndemână și înscris în chiar carnea noastră? Ne alegem alți dumnezei de la sine. Ne cioplim idolași și ne închinăm lor în mod natural. Să nu furi, să nu preacurvești, să nu ucizi, să nu mărturisești strâmb, să nu poftești casa aproapelui tău sunt, de fapt, opreliști de la ce facem din reflex, din instinct? Dacă reușești să te abții de la toate astea înseamnă că nu mai ești om? Ți-ai renegat propria natură?

Ce fel de iubire e asta – să ți se poruncească împotriva a ceea ce ești?

*

Și totuși, dacă aceste porunci sunt chiar vindecarea unei naturi (în)frânte?

Atunci când Îl lași pe El să te călăuzească pe drumul de la ceea ce ești la ceea ce ai fost creat să fii, porunca iubirii coboară din minte în inimă și devine, treptat, un nou mod de a trăi și a fi.

*

Text: Adama & Adămioara

Sursă Foto

Comments

comments