Se întâmpla anul trecut pe vremea asta, dar îmi amintesc totul de parcă ar fi fost ieri. Era sâmbătă. Îi vizitasem pe bunicii mei și mă grăbeam să mă întorc în oraș. Așteptam să-mi iau rămas bun de la bunica și eram la poartă. Când a ieșit ea din casă, n-a fost doar ca să mă salute. Am observat că bunica încărcase pe bicicleta ei doi saci cu haine și alte lucruri.

Nedumerită, am întrebat-o unde vrea să meargă sau încotro se îndreaptă. Știam că o durea piciorul și nu-mi imaginam cum plănuia să meargă undeva tocmai cu bicicleta. Răspunsul ei a fost simplu și sincer: „Eu am primit așa multe lucruri de la Dumnezeu în ultima vreme, iar acum El mi-a pus pe inimă să duc aceste haine și niște bani la o familie care are nevoie de ele”.

Nu pot să ascund primul gând ce mi-a venit în minte: Haine?! Cine mai are nevoie de haine în zilele noastre, când multora dintre noi nu ne mai ajung dulapurile să le aranjăm. În același timp, am avut o convingere interioară foarte exactă: Trebuie să o duc pe buni unde are de mers. Orice altă preocupare putea să mai aștepte.

În următorul moment, am luat sacii cu haine, i-am pus în portbagaj și am pornit cu ea la drum. Când am ajuns pe ulița unde se afla familia, inima a început să mi se înmoaie. Ne-am oprit în fața unei case mici și sărăcăcioase, dar curată. Gazda ne-a întâmpinat în curtea casei și a izbucnit în lacrimi când bunica i-a spus motivul pentru care venisem.

Femeia a început să-i povestească bunicii momentele grele prin care trecea. După o viață în care și-a îngrijit sora grav bolnavă, acum era dată afară din casa părintească împreună cu soțul și cei șapte copii ai lor. În ultimele luni, chiar și hrana pe care o aveau era puțină și neîndestulătoare. Fuseseră ani grei, dar viitorul părea să fie și mai sumbru. Copiii urmau să se desprindă de singurul univers care le era familiar și să se mute cu părinții în alt sat… să pășească în necunoscut.

Când femeia termină de povestit, am rămas uimită de cuvintele înțelepte și încurajările pe care bunica mea i le-a spus. Ea este expresia simplității și a credinței autentice. Până la urmă, chiar și prezența noastră în acel loc era dovada că și în mijlocul furtunii Dumnezeu rămâne Domn și un Tată credincios, care le poartă de grijă copiilor Săi.

După o ultimă îmbrățișare, am pornit spre casa bunicii. Pe drum, nu am putut să nu mă întreb când a fost ultima dată când am ascultat eu glasul lui Dumnezeu? Așa cum bunica a știut exact unde să ducă hainele și banii aceia…

În urma aceste întâmplări, o nouă certitudine îmi cuprinse inima: Dumnezeu lucrează în mod tainic și încă face minuni. 

Sursa foto

Comments

comments