Timpul, viața, ființa noastră, toate acestea, și, în speță, toate lucrurile și ființele care nu sunt Dumnezeu cunosc finititudinea, imperfecțiunea. Pierdut sunt eu, păcătosul, în această lume, între ticăiturile ceasului, pierdut între cadențele timpului.

Timpul, în natura sa finită, poate fi atât o binecuvântare cât și o mare povară asupra omului. Noi, oamenii, trăim sub semnul lui, cuprinși de o dorință consumatoare de a da un rost puținului timp pe care îl avem. Ajungem să ne ocupăm vremea cu mărunțișuri nesemnificative sau cu grandiozități interminabile, iar gestiunea timpului a ajuns să fie una dintre marile probleme ale zilelor noastre.

S-ar putea ca astăzi cel mai mare păcat al credincios să nu fie neapărat un păcat în sine, ci lipsa timpului. Căutând rost în puținul răstimp pe care-l avem ajungem adesea să nu mai luăm în vedere lucrurile care contează cu adevărat. Suntem mereu cuprinși în clădirea vieții acesteia într-o asemenea măsură încât orizontul care era odată sigur, cel al vieții veșnice, devine din ce în ce mai pierdut și șters în viitorul nostru.

Consumați de cotidian, ne angrenăm în multiple activități constructive, bune, aparent nepăcătoase, dar care toate suferă de același defect: ne fură din timpul care ar fi fost de drept al Său. Din toate clipele pe care El ni le-a dat, oare câte cunosc și apropierea de El? În ce măsură timpul ocupat, folosit, dar în care nu se află Dumnezeu poate fi socotit bun sau rodnic? 

Timpul departe de El este unul pierdut, urmat apoi de acțiunea firească de a răscumpăra acest timp. Timpul petrecut înafara finititudinii acestei vieți va fi dat de modul în care ne putem raporta și gestiona finitul, sau cel puțin partea noastră infimă din cadrul finitului.

Fiecare cadență este parte a talanților care ne sunt dați. Fiecare clipă, fiecare moment, orice ticăitură de ceas e cea care poate marca intrarea sau ieșirea din finit, ne pot fi condamnarea sau izbăvirea, propășirea sau stagnarea. În această adunare de momente numită timp, e natural să te simți pierdut, descumpănit, frământat de grija irosirii timpului.

Fiți dar cu băgare de seamă și vegheați! În fața acestei descumpăniri și a fricii de a pierde timpul, pot să vă las doar cu un singur sfat: Nicio clipă petrecută alături de Dumnezeu nu este pierdută. Orice clipă alături de El este o binecuvântare, o binefacere, prilej de zidire. Astfel, nu fi deznădăjduit, iar ori de câte ori te simți pierdut, petrece timp alături de El!

Sursa foto, aici.

Comments

comments