Am parcurs un drum lung, ar cam trebui să fiu aproape de destinație. Oh, uite, e chiar în fața mea, tot ce trebuie să fac e să trec de o groapă imensă plină cu apă. Îmi văd imaginea oglindindu-se. Ce haine frumoase albe! Nu pot să cred că am primit altele noi la așa scurt timp după ce mi le-am distrus pe cele vechi. De data asta nu o să îmi mai dezamăgesc Tatăl, vreau să îi arăt că pot ajunge înapoi acasă fără să mai distrug tot ce primesc de la el, vreau să fie mândru de mine.

Dar… de ce pierd vremea admirându-mi darul ? Sunt foarte grăbită. Dacă aș sări în apă, aș ajunge mult mai repede acasă… sigur nu mi se va întâmpla nimic! Sar cu nerăbdare în ea, dar îmi dau seama că m-am împotmolit. Rochia mea albă are acum nişte cercuri negre, iar faţa mea a adunat şi ea câţiva stropi de noroi. Sunt un adevărat dezastru și… strig spre Tata, în speranța că mă va auzi. Casa mea nu pare departe…

– Tată, mă vezi? Vezi ce-am făcut cu graba mea? Am reuşit să distrug iar hainele primite de la Tine. Am obosit să cer să pui acolo unde eu nu am pus deloc, să te rog să curăţeşti acolo unde cu bunăştiinţă am murdărit şi să îţi spun să mai arunci câte un ochi şi către viitorul meu. Ştiu că nu sunt cum ar trebui să fiu şi nu m-am gândit la consecințe…

Casa nu se mai vede. Totul în jur e tăcere.

Încerc să ies din groapa asta. Trag de rochie, ridic un picior, dar mă afund mai tare cu celălalt. Sunt aproape neagră de noroi din creştetul capului până în tălpi. Ce groapă fără fund! Mă mai chinui puţin şi, după lupte mari, reuşesc să ies. O, hainele îmi sunt distruse. Mă clatin, tremur din toate încheieturile şi mi-e greu să fac primul pas.

Din depărtări nimic. Tăcere.

            La margine de drum stă un om. L-aş ruga să-mi dea o mână de ajutor ca să ajung mai repede la destinaţie. Îmi fac curaj şi-i spun că am nevoie de el. Se ridică, mă ia de braţ şi mergem la drum împreună. Începe să-mi vorbească din calea-afară de frumos, fiecare cuvânt așezat atât de perfect la locul lui, încât mă face să-mi uit destinația. Între timp acesta împinge o buturugă. Mă ia prin surprindere, mă împiedic, și-mi mai rup o fâșie din rochie. Ba mai mult decât atât, tocmai i s-au mai adăugat și niște pete roșii de la căzătură. Am obosit să mă mai ridic. Mă uit în stânga și în dreapta pentru ajutor de la omul ce până atunci m-a dus de braț. Nu mai e. Nu vreau să mă mai ridic.

În depărtăre parcă se văd niște lumini. Mi s-a părut doar…

Încep să strig.

– Tată, mă auzi? Nu ştiu ce să mai fac. Nu mai am putere şi nici nu vreau să merg mai departe. Şchiopătez şi m-am împiedicat. E întuneric și nu mai găsesc drumul spre casă. Tată!…Unde ești? De ce nu ai venit încă după mine? De ce nu mă auzi? Vreau să facem împreună drumul spre casă! Credeam că mă descurc mai bine singură, nu știam câtă nevoie am de Tine… te rog, găsește-mă și du-mă înapoi acasă!

Din depărtări se aude parcă un susur…

– Copilul meu, ţi-aş fi vorbit mai des, dar ai fost atâta de concentrată la tine, la propriul drum, încât ai uitat să-ţi faci timp să Mă asculţi!…

Comments

comments