– Privește atent la ea! Ține minte ceea ce vezi acum! îmi șoptise glasul de îndată ce am intrat în labirintul oglinzilor.

Acum, tremurul acelei voci îl simt din nou, iar  vibrația lui mă cutremură ca întâia dată.

Pe vremea aceea, când îl auzisem pentru prima oară, țin minte că am început să alerg. Tot ce pot să văd e acea alergare lipsită de orice sens prin acea confuzie de oglinzi. Toate mă reflectau pe mine, dar în mărimi și forme diferite. Îmi plăcea să mă opresc la unele dintre ele, să le privesc îndeaproape, să le admir, să le păstrez în mine. Astfel am înlocuit chipul cel dintâi cu altele mai interesante.

Acum însă am găsit o oglindă. Ceva ciudat mă atrage către ea. Mă apropii atât de tare încât îi aud răsuflarea. Și din nou acea voce…

Sprijinită de un perete alb, e parcă uitată de cineva. Se vede că s-au mai oprit și alții la ea, cum m-am oprit eu la altele. Prin aburul ei am văzut o imagine, prima imagine. Ea era oglinda mea. Cine ești tu, suflete? M-am speriat când am văzut că nu răspundea, nu știa… sau poate căuta să își amintească.

M-am avântat în viitor și mi-am uitat trecutul, mi-am uitat identitatea. Cine sunt eu de fapt? Am luat câte puțin din identitatea altora, iar ei din a mea. Am ajuns să îmi privesc reflexia și să nu văd nimic.

Isus, Tu ești singurul care mă cunoaște de la început, ești singura oglindă care îmi mai poate răspunde!

Sursa foto: aici

Comments

comments