Am îndrăznit să-l privesc în ochi. Ochii lui albaştri erau atât de nuanţaţi şi de pătrunzători încât am avut impresia că înotam într-o mare infinită. Privirea-i misterioasă m-a strâns într-o îmbrăţişare de gheaţă, însă ochii lui… în acea mie de cuvinte pe care mi le-au şoptit, n-au spus de fapt nimic. Erau inerţi și goana lor nestăvilită după aparenţă i-a făcut să pară atât de goi… lipsiţi de miezul pe care îl căutam eu.

Dacă ochii i se oglindeau într-adevăr în inimă, atunci aceasta nu era decât un câmp acoperit cu flori de o singură culoare. Culoarea superficialităţii şi a copertei… Nu mă putea citi, de fapt. Nici nu cred că voia. Nu voia să ştie cine sunt, iar trecutul meu era doar un detaliu irelevant pentru el. Eram doar ceea ce voia el să vadă. Eram defect sau calitate. Niciodată amândouă. Iar după ce-mi observa o singură faptă, cuvânt sau privire, îmi punea eticheta. Etichetă de care nu aveam să scap niciodată.

Dar de ce l-aş condamna? Nu am fost şi eu la fel? N-am căutat şi eu aparenţa, punând parafe şi judecând imediat după ce el sau ea nu-mi zâmbea standardelor? N-am refuzat eu oare să privesc în spatele acelor chipuri, ţintind spre suflet? Şi eu am strâns oameni în îmbrăţișarea mea de gheaţă, nefiind importante pentru mine sentimentele, motivele sau justificările. Nu. Am ales să văd doar ceea ce voiam eu să văd: învelişul.

                                                                                               *

Şi totuşi… mă întreb dacă în goana lui continuă după perfecţiune, a vrut vreodată să mă cunoască cu adevărat.

Sursă imagine: aici

Comments

comments