O tânără la câteva zile sau aparate distanță de moarte, vorbind cu un vizitator curios:

Regret doar că nu m-am odihnit mai mult. Da, știu, sună ciudat, ăsta să fie regretul meu maxim. Lasă-mă să-ți explic. N-am spus că îmi pare rău că nu m-am relaxat mai mult, că n-am servit mai multe prostioare pe scaunul de la cinema, că n-am pălăvrăgit destul cu cei de-o seamă sau de alta. Nu m-am referit nici la mai multă încântare printre prețuri-accesorii și nici la încercarea unei frizuri noi pentru animalul de companie…nici măcar la somn în plus (deși n-ar fi stricat). Ca să fiu cât se poate de clară, în niciun caz nu vorbeam de exerciții de respirație, stări de transă sau despre aflarea înfățișării mele într-o viață pe care nu am trăit-o.

Regret că nu L-am căutat pe Cel care e dătător de odihnă. Cel puțin cu tot atâta ambiție și perseverență cu care am căutat toate celelalte lucruri. Poate în timp ce găteam, poate îndreptându-mă spre clădirea fiecărei dimineți, poate cutreierând creste și maluri care n-au ajuns încă împânzite de hărmălaie. Sau poate în genunchi.

Să-L las să îmi pătrundă gândul, și-apoi să I-l împărtășesc. Să-L las să-mi vindece ochii și mintea, mai ales mintea. Să iau pauză de la câștig de tot felul, să pun paranteză activităților neîntrerupte, lenevirii, alergării. Să refuz pentru un timp preocupările care nu-mi dădeau răgaz, să încetez cu sforțări de a-mi liniști conștiința, cu fapte-depozit pentru stima de sine.

Să merg spre El, cum m-a îndemnat. Să fiu neprefăcută, și să tac. Să Îl ascult.

Și, da, citesc în ochii tăi că vrei să știi. Nu e nimic plutitor sau confuz în odihna aceasta, nimic autosugestiv sau fantasmagoric, nu, n-am pierdut contactul cu realitatea.

E vorba de a-I da Lui timp și importanță și control. Pentru că știu de-acum, Isus e cât se poate de real.

Să am nețărmuită, neîmpărțită încredere în El, asta-i odihna.

Sursa foto: aici

Comments

comments