Cântecul cocoșului trezește nostalgiile mele. Niciodată eu … Doamne, nu te voi trăda!

Dar fuga mea cum se numește? Uitarea mea? Momentul în care m-am rușinat de El? Cu câți arginți echivalează? Oh, nu-s mai bun decât Iuda. L-am pierdut între ceialți, l-am dat la schimb pentru reputație. M-am temut că vocea mea mă va da de gol. Semănam deja cu El; fuseseră trei ani în care am umblat pe ape, am împărțit pâine înmulțită și am rupt năvoade cu pescuiri minunate.  

Niciodată, eu nu… Poate ceilalți…

Păruse o idee bună să mor cu El. Atunci. În fapul nopții, în prezența soldaților am luat-o la fugă. Mă dezarmase frica mea. Deși ne spusese despre asta de mai multe ori, nu am reușit să fac față momentului. Cuprins de regrete, la focul străin am tăgăduit că-L știu.

Nu, eu … nu-L cunosc!

Nici măcar o singură dată nu. Poți să mă mai întrebi de încă trei ori. Voi fugi de El, mă voi pierde pe mine. Doar promisiunea Lui mă mai ține: Petre, m-am rugat pentru tine.

Nu cred că El a venit doar ca să moară pentru noi. A venit și să ne învețe să trăim. Să iubim, să simțim cu ceilalți. Să ne pese de rana lor, de foame sau de incapacitatea de a-și efectua profesia. A venit să ne fie pildă în toate, model suprem demn de urmat.

Cântecul cocoșului îmi aduce aminte… și nu pot decât să plâng cu amar.

Sursa foto, aici.

Comments

comments