Alb, negru și nuanțe de gri inserate printre ele. Bune și rele: toate la un loc, vin tăvălug în viețile noastre. Nu bat la ușă, nu se descalță la intrare. Le primim cu zâmbete, întrebări, nod în gât, sau revoltă. Poate cu griji prea multe și prea devreme deprinse. Cu teamă, neîncredere sau optimism. Ne aliniem atitudinea după cum sunt și ele.

Dar mulțumirea se învață; cea adevărată, care nu depinde de culori, nici de oameni. Care nu se leagă de cum am fost tratați, de nedreptate sau apreciere. Se învață progresiv, pas cu pas, la fel cum deprindem în școală scrisul, cititul. Începem cu linuțe și bastonașe. Adică să căutăm lucruri pentru care suntem mulțumiți, acel sâmbure al binelui din orice lucru. Aceasta e doar prima etapă.

Urmează apoi alfabetul: literă cu literă, îl însușim, și îl scriem până ne iese. Adică să spunem cu voce tare ce e bun. Să rostim mulțumire! Asta contrastează veninul pe care-l împroașcă balaurii vremii. Mulțumirea adevărată e mai mult decât o chestiune personală, e ceva ce ne reprezintă între semeni. De aceea trebuie spusă! Și la fel ca scrisul: unii suntem mai stângaci, avem de repetat de mai multe ori până să reușim să o rostim.

Când ajungem să scriem propoziții, putem spune că am învățat scrisul. Când nu ne mai uităm la ce ni se întâmplă, am învățat mulțumirea. Dacă îi ciuda a ce trăim putem avea o inimă recunoscătoare, și dacă se întâmplă lucruri grele, lucruri pe care nu le-am fi vrut, putem lăsa abecedarul deoparte.

Și apoi, se exersează. În fiecare zi, indiferent de anotimp, de an de timp, vom găsi zeci de motive, fără a le căuta măcar. E un proces prin care ne trăim viața. Un mod frumos prin care sufletul devine mai bogat.

Mulțumirea se învață, lipsa ei nu se motivează. Ce notă ți se cuvine până acum?

Sursa foto, aici.

Video clip, slow motion:muzică, Downhere – For Life

Foto: Cristi Toia, montaj, Alex Ghiurău. Copiii – grupa Allegria, 2012.

Comments

comments