E greu să o ţii întreagă, mai ales când alţii o zdrobesc aşa uşor. Tu o vrei simplă, într-o singură culoare, dar ei vor nuanţe dispersate. Şi uite aşa, pe nesimţite, ţi-au transformat-o în mozaic. Inima ta nu mai bate întreagă, în unison, ea bate acum în mozaicuri de voci. Voci pe care, poate, nici măcar nu le îndrăgeşti.

Când era întreagă o puteam controla uşor. Ştiam cum vibrează la fiecare sentiment, dar acum când e aşa nuanţată mi-e frică că uită să fie loială. Mi-e frică că uită să bată odată cu mine şi că poate într-o zi va încerca, sfioasă, să bată împotriva mea. Mi-e frică să nu mă trezesc în propriul labirint şi să nu mă mai găsesc pe mine.

Recunosc, e drăguţă aşa complexă, misterioasă şi fragilă, dar oare cât de devotată e? Prea multe lucruri şi prea mulţi intră în ea cu „bocancii” şi nu fac altceva decât să o deruteze şi să o consume. Şi uite că ajung şi eu la vorbele lui Iona, care spunea că „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet, ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul”.

Nu ştiu, dar tind să cred că şi inima are procentajul ei, ajunge şi ea la saturaţie uneori. De aceea oamenii doar staţionează în viaţă, de aceea viaţa e plină de flux şi reflux. Ideea e să-ţi găseşti echilibrul în propria inimă. Să ştii să ţi-o dozezi.

Cu cât mai multe lucruri inutile inviţi în viaţa ta, cu atât ele vor încerca să acapareze tot ce le iese în cale, adică o inimă mare şi deschisă care îşi va consuma energia şi liniştea.

Astfel, crezând-o întreagă şi loială, te laşi furat de peisaj şi de viaţă. Mergi înainte zi de zi şi nici nu te gândeşti că s-ar putea să te trezeşti cu un miraj în loc de inimă şi cu un „tu” trădat de propriul „eu”.

De aceea „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23). Păzeşte-o şi învaţ-o să fie loială nu ţie, ci Lui!

Comments

comments