Am adunat odată 31.5 nuci pentru marmeladă. Mi-au ajuns jumătate de vară, şi-o zi de spital.

Obişnuiam să vizitez peşteri fără stalagmite, pe întuneric violet. Poate ca să mă ascund.

Trebuia să-ncep cu scorul Apgar. Total: trei cupe roşiatice, care plângeau sacadat.

Îmi plăcea baschetul fără coechipieri sau adversari. Lângă teren dezumflam mingea.

Cu 4 diplome din 5 mari oraşe visam să urc Everestul în ora de mate, ca să împlânt numele meu în revista cu benzi desenate.

Citeam versuri de doi lei înainte de a mă trezi, așa, ca să nu iert.

Şi-s multe maşini în trafic. A mea e singura cu pălărie.

Am înşiretat cel mai repede la 13 ani. Apoi am uitat voluntar, şi-am căutat prieteni cu scai.

Veveriţa are picioare lungi. Făceam bani mulţi cu două minciuni.

Am supravieţuit, cumva, câtva, şi-am îmbătrânit. Rochiţa îmbibată de fum e roasă demult, cu sentimente cu tot.

Draperiile de noroi acoperă o treime din fereastră. N-a mai rămas aţă.

~

Un mozaic aberant, jegos, egoist şi fără niciun soi de finalitate. Dacă nu mă mint cumva, aşa arată viaţa când e a mea. Pentru că îmi aparţine. Pentru că o trăiesc eu.

Dar la început nu am fost eu.

A fost Logosul.

Cel care a cusut viaţa din ţărână şi din gândurile Lui, și mi-a dat-o apoi. Era frumoasă atunci, dar am deșirat-o şi-am încâlcit-o rău de tot, pentru că am avut impresia că galaxiile se învârt în jurul meu. N-am ştiut cum să trăiesc.

Mi-a arătat El, petrecându-şi zile perfecte, nevrednice de lumea aceasta, în trupul unui tâmplar evreu, divin. Mi-a arătat El, murind.

Îmi arată şi azi, dacă Îi încredinţez mozaicul. Cu aţă roşie, scumpă, El îl reface şi îi dă sens: îl leagă de Sine, pe veci, și nu Se lasă până când fiecare bucăţică Îl reflectă şi-I cântă.

Sursa foto: aici

Comments

comments