Am avut parte de un moment special, acum două săptămâni, într-un loc despre care nu ne mai gândim c-ar avea ceva special: încăperea unde se ține iarba uscată (adică fânul) înainte de a fi dată animalelor în grajd.

Ce-a fost special legat de el? Mirosul fânului! Un miros proaspăt și vechi în același timp. Probabil nu vă spune nimic, multora, dar mie mi-a trezit amintiri (amintiri, nu nostalgii!). Nu că sunt sau m-aș considera bătrân (că de obicei atunci te apucă amintirile), dar îți dă așa sentimentul că n-ai picat ieri din cer și încă încerci să te dezmeticești: ce-i cu tine pe acest pământ! Dar dincolo de amintiri, mirosul acela, prospețimea combinată cu timpul (care trece ca să se usuce)… waw, trebuie să încercați și voi!
Toată această experiență m-a provocat de asemenea să mă gândesc la cât și cum ne mai folosim simțurile date de El. Nu se pune problema dacă le folosim, desigur, pentru că acestea funcționează cumva automat, fiind așa comune, ci cum ne sunt impuse experiențe prin aceste simțuri, și suntem văduviți de experiențe datorită lor, pe de altă parte. De exemplu, auzul. De multe ori vrem să fim auziți fără să fim dispuși să-i auzim pe cei din jur, să le ascultăm problemele sau bucuriile lor. Sau când e vorba de auzit, nu prea ne place să auzim lucrurile care ne sunt spuse spre corectare, nu vrem să auzim critici, nici măcar pe cele constructive. Nu ne place să auzim că plata păcatului este moarte, mai degrabă vrem să auzim că Dumnezeu este dragoste, dar fără să fim dispuși să ne lăsăm de păcatul nostru.

Sau văzul. Ne-am dezobișnuit (dacă am fost vreodată) să apreciem, să-l „vedem” pe cel de lângă noi, nevoia lui, preocuparea lui. Vrem doar să fim văzuți, pe Face…. și toate celelalte la rând. Observ în toate acestea un model, într-un fel impus de… (nu știu cine), în care suntem cumva… deformați. Nu ne mai putem bucura cu adevărat, sincer și constant de „modul implicit – văz, auz, miros…” cu care am fost creați de Creator.
Revenind la mirosul fânului… există ceva în prospețimea ierbii care înseamnă viață și care parcă aduce toate lucrurile la viață, combinată cu timpul necesar uscării. Că asta suntem și noi în Mâna Lui: viață peste care trece timpul! Ce mireasmă răspândim?

Sursa foto, aici.

Comments

comments