Anii lui de glorie trecuseră, iar meșterul simțea că venise vremea să își găsească măcar un ucenic căruia să îi predea ștacheta deoarece nu avea nici un fiu și se temea că munca lui de o viață avea să fie uitată.

Nu trecu mult timp și unul din nepoții săi veni la el și îl rugă să îl primească ca și ucenic. Auzise că unchiul său își căuta ucenici și veni degrabă pentru a învăța de la acesta, în speranța ca într-o zi să moștenească titlul de meșter și atelierul acestuia. Totodată, meșterul se trezi la poartă cu un tânăr care locuia în apropiere.  Acesta se trăgea dintr-o familie săracă și de cum află că bătrânul meșter își căuta ucenic veni să îl roage să îl primească și pe el pentru a învăța meserie cât să își câștige singur pâinea.

Meșterul se bucură nespus și îi primii pe amândoi ca și cum ar fi fost fii săi, promițând să îi învețe tot ce știe.

Timpul trecea iar cei doi ucenici creșteau în priceperea lor în fiecare zi sub privirea atentă a mentorului lor, devenind prieteni buni. Totuși, deși nu era cu nimic mai prejos decât prietenul său, tânărul sărac se simțea inferior acestuia, gândindu-se că el fusese acceptat ca și ucenic doar din milă, iar în cele din urmă cel ce avea să primească moștenirea meșterului era desigur nepotul său.

Astfel că într-o zi merse la meșter și după ce îi mulțumi pentru tot, îi spuse că dorește să plece pentru a încerca să își câștige un renume și să își deschidă propriul atelier. Bătrânul meșter înțelese repede gândurile care îl frământau pe ucenicul său însă îi spuse doar atât: “Fiul meu, nimeni nu îți poate da mai mult decât îți îngădui să primești.”

Comments

comments