Mai poţi să crezi, Iisuse, când spun că Te iubesc,
după durerea cruntă cu care Te-am străpuns?
Mai am să-ajung vreodată să pot să-mi ispăşesc
şi plânsul pocăinţei să simt că mi-e de-ajuns?
Vei mai privi vreodată cu drag Tu-n ochii mei
cum mă priveai ‘nainte cu-ncredere şi dor?
Sau totdeauna ochii Ţi-i vei întoarce grei
să nu mă mai zdrobească văzând durerea lor?
Mai poţi să-mi mergi, Iisuse, alăturea pe-un drum
cum îmi mergeai odată voios şi fericit?
Sau tot mai trist vei merge şi mai străin de-acum
lăsându-mă cu piatra de care m-am lipit?
… O, dragoste divină, ce-amar Te-am întristat
şi ce adânc mă doare tot sufletul pustiu!
Mai este vreo nădejde să mai pot fi iertat
sau voi muri în plânsul prea greu şi prea târziu?

O, crede-mă, Iisuse, când spun că Te iubesc
chiar dacă spun aceasta cu ochii în pământ,
că nu-i mai grea povară ca vina ce-o simţesc
că am putut o clipă să-mi calc ce-aveam mai sfânt.

 

Amin

Autor: Traian Dorz

Comments

comments