Hainele jerpelite atârnau pe el, luceau de uzura proeminentă si de murdăria intensă a texturii, iar copilul cu fața plină de lacrimi, roșie de frig,  și îmbujorată, sta zgribulit la colț de stradă.

Oamenii adesea treceau nevăzuți pe lângă el, erau prea muți la stigătul stins al băiatului de a-i oferi un ajutor si un adăpost unde să-și poată odihnii capul.

Dar, parcă deja era prea sătul de schimbare, se prea obișnuise cu propria lui viață, și starea aceasta îi era acum confortabilă.

Erau oameni care se opreau din zumzetul lor să-i întindă o mână de pâine sau haine de schimb, însă copilașul adesea ajungea la concluzia că hainele acelea erau nepotrivite pentru el, și alegea mai bine să rămâmă la zdrențele lui.

Cerea ajutorul dar nu avea încredere în oamenii care vroiau să i-l ofere. Îi plăcea să se uite tot mereu în urmă, la trecut, și nu îndrăznea să viseze la ce avea să vină.

Prea prins în vraja lumii lui, uitase că a visa este un lucru benefic, și pentru a te ridica de unde ești, trebuie mai întâi trebuie să te ridici  pentru a putea merge înainte.

Mulțimea nu te va împinge niciodata să faci ceva mai mult pentru a avea o viață mai bună, dacă tu nu te decizi să te rupi de trecut și de tot ceea ce te reține. În cel mai bun caz îți va întinde o mână de ajutor.

Nimeni nu te ține legat decât simplu ego-ul tău.

Eu îți spun om bun: Ridică-te!

Sursa foto: aici

Comments

comments