În prima lege a mișcării, Newton afirmă că un obiect în mișcare tinde să rămână în mișcare și un obiect în repaus tinde să rămână în repaus. La fel este și cu oamenii. În timp ce unii găsesc munca pacientă, zilnică, nu o sforțare, ci o plăcere utilă (vezi „Câteva cuvinte despre muncă”, George Enescu), alții au nevoie de un imbold pentru a se urni din loc.

Necesitatea dispensării de lene

Lenea este cu siguranță o trăsătură comună oamenilor – acest fapt este cunoscut de toți; și sper că la fel de cunoscut e și faptul că lenea (acedia ~ apatia, plictiseala) este condamnată în creștinism. A fost chiar și declarată, în secolul al XIII-lea, una din cele 7 păcate capitale alături de mândrie, lăcomie, mânie și altele. Până și în infernul lui Dante, cei care au fost leneși erau pedepsiți să alerge veșnic și fără rost după un steag.

Înainte să dezvolt orice gând pe tema asta mă văd nevoită să explic la ce mă refer când zic „lene” și mai cu seamă la ce nu mă refer. Nu vorbesc despre un dolce far niente meditativ, despre acel răgaz contemplativ, revelator. Nicidecum. Ci la acea lipsă de voință de a fi credincios în lucrul tău, acea stare de plictis prin care, cum zice C. Noica, recunoști că „nimic din afară nu te mai interesează şi nimic dinăuntru nu te mai însufleţeşte” (vezi „Ce ne facem duminica?”, G Liiceanu).

Lenea este deci un factor care te face să devii necredincios până și în lucrurile mici, în acele „small everyday deeds of ordinary folk – small acts of kindness and love” (Gandalf, în Hobitul). Și ce motiv ieftin pentru a nu avea satisfacția că ți-ai câștigat odihna de diseară, cum zice G. Enescu. Ce absurd ar fi ca lenea să fi fost motivul pentru care nu ai fost credincios în lucrurile mici. Iar dacă nu poți fi credincios în lucrurile mici, cum vei fi în cele mari?

Indispensabilitatea credincioșiei

Se zice că e prea multă pălăvrăgeală despre vicii și prea puțin se vorbește despre virtuți. Propun să înlocuim acest viciu – lenea, care e o ispită pentru toți, cu virtutea credincioșie – care e, într-adevăr, prea puțin trâmbițată. „Mulţi oameni îşi trâmbiţează bunătatea; dar cine poate găsi un om credincios?” – Proverbe 20:6.

Desigur, credincioșia are o semantică amplă. Conform dicționarului de sinonime, omul credincios este cel cinstit, devotat, fidel, statornic, leal; iar aici se pune întrebarea „față de ce/cine?”. Față de oameni? de lucrul încredințat lui? de Dumnezeu? Putem începe cu a fi credincioși în lucrurile încredințate nouă (care, consider, este o formă de credincioșie față de Dumnezeu), prin a „gusta adevărata dulceaţă a muncii”.

„Toamna, leneşul nu ară; la secerat, ar vrea să strângă roade, dar nu este nimic!” – Proverbe 20:4. Alaltăieri a fost, calendaristic, prima zi de toamnă. Haideți dar să arăm, ca să avem ce secera!

Sursa foto: aici

Comments

comments