La timpul trecut stă ceea ce am fost. Ce suntem azi, se conjugă la prezent. Deci, chestiunea stă cam așa: eu gândesc, noi vorbim, tu nu crezi, ea minte  … fie orice alt verb și orice altă persoană din poveste. Trăim viața la timpul prezent: se întâmplă în ziua de azi! Iar dacă cioburile noastre de înțelegere nu dau un întreg, îl lăsăm așa, fragmentat, ca un puzzle incomplet, nu adăugăm bucăți din trecut, doar pentru că e mai simplu. Pot, oare, pune oamenii un petec vechi la o haină nouă?

A pretinde că știi mai bine decât aproapele tău prin ce trece, fără a-ți păsa măcar de ce e în sufletul lui e o dovadă de mândrie care îți închide ochii și urechile. Trecutul e o lecție despre cum am crescut, nu un argument despre ce suntem. E locul din care am pornit, modul în care am învățat să umblăm. Și un părinte nu își privește copilul, școlar, prin prisma căderilor de când învăța să umble. Acela e trecut. Dacă azi mai se-mpiedică și cade, e din alte motive. Oamenii, deci, sunt diferiți de gândurile noastre despre ei, și de obicei mai buni decât ne lasă ochiul nostru să-i vedem.

La timpul trecut, personal, îmi păstrez lecțiile. Acelea pentru care am plătit (destul de scump, uneori), acelea pe care nu am vrut să le-nvăț. Despre ceilalți, nu păstrez decât ce a fost frumos și vesel. Momentele în care am râs, clipele în care am reușit să mai mutăm câte-un munte. Imaginați-vă ce mare mi-a fost mirarea să aud, destul de recent, o persoană scoțând din timpul trecut definiții și exemple în care credea cu tărie, și care îi linișteau conștiința: asta trebuie să fie problema, că și de-a lungul istoriei, tot așa a fost.

Astfel, prieteniile și toate relațiile noastre pornesc de acolo: ce atitudine avem față de trecut. Ce uităm și ce păstrăm, după ce plângem și ce căutăm a regăsi, ne vor stabili felul de a fi între oameni.

Comments

comments