Ce nebunie. A devenit periculos și să treci strada. N-ai cum să ajungi în centru, faci doi pași și calea ți-e tăiată de munții de moloz și de mașinile părăsite în mijlocul podului.

Pustietate.

Zilele și nopțile ar trece aproape pe neobservate, dacă liniștea n-ar fi întreruptă de vuietul sfâșietor al alarmei de bombardamente care urmează un ritm îngrozitor.

În fiecare zi, la aceeași oră. Când orologiul bate ora două în turnul primăriei, și acei puțini oameni sinucigași care mai sunt pe străzi își caută refugiu. Se știe deja că zona gării e magnet pentru bombele inamicului și orice om a dispărut de-acolo fără urmă.

Clădiri părăsite.

Amintiri ale vremurilor pașnice, dar apuse. Fațade care au rămas în picioare, însă care poartă cicatricile bombelor și ale incendiilor nemiloase. Oamenii care au refuzat să părăsească orașul au trecut de șocul inițial – nu-și mai vorbesc de primul atac, cel care a ruinat frumosul centru și pietonala lui.
Vor cu toții să uite de momentul în care au realizat că războiul bătea cu tot ce-avea la porțile orașului și tac. Sunt resemnați în furia lor mocnită întreținută de neputința cruntă în fața bombardamentelor.

E o tăcere infernală care-ți îngheață sângele în vene.

Un singur strigăt mai ține speranța vie. În inima orașului, între ruine descurajante și în mijlocul situației aparent fără ieșire, într-un adăpost fragil și neîncăpător, o mână de oameni mijlocește pentru pace.

Rugăciunea lor neschimbată răsună cu ecou în holurile bântuite și pe străzile pustii:
Tată, fă-ne veghetori, oameni vrednici să stăm în spărtură!

Sursă imagine: aici

Comments

comments