Înainte de a încerca să răspund la două întrebări provocatoare care mi s-au pus, sau mai exact, să-mi spun părerea, vreau să spun că sunt, mai mult sau mai puțin, mirat să văd cât de multe probleme au tinerii de astăzi.

Oamenii în general au multe probleme, și nu știu de ce mă miră faptul. Poate pentru că pe vremea când eu eram mai tânăr nu-mi amintesc să fi avut așa probleme mari sau poate pentru că îmi dau seama că mare parte din problemele cu care ne confruntăm ni le-am făcut noi înșine. Un lucru general valabil este că oamenii care cunosc cât de cât principiile biblice și le ignoră ajung să suporte consecințele nefaste ale neascultării sau chiar a rebeliunii lor.

Minciuni nevinovate?

Și acum, prima întrebare: care e situația cu minciunile „nevinovate”, cele pe care le putem justifica într-un fel sau altul?

Paranteză: consider că sunt domenii unde doar putem emite păreri personale, și sunt domenii unde se poate da un răspuns bazat pe ceea ce spune Biblia. Cred că răspunsul care urmează face parte din cea de-a doua categorie.

În primul rând, norma este: FĂRĂ MINCIUNI. PUNCT! De niciun fel. De ce? Pentru că este periculos să deschizi această ușă a scuzelor, a justificării unor acțiuni îndoielnice. Până la urmă, mintea noastră (a se citi firea, natura păcătoasă) va găsi scuze și va justifica orice minciună.

Deci, acesta e normalul și aici ar trebui să rămânem! Dacă e să discutăm de cazul des amintit cu soția lui David care l-a salvat pe soțul ei cu o minciună, în primul rând e vorba de un episod din Vechiul Legământ, chiar dacă mai sunt câteva cazuri disparate în VT, sunt totuși cazuri izolate și nu putem transforma în învățături asemenea pasaje scoase din context.

Însă argumentul cel mai puternic este faptul că Domnul Isus Însuși, vorbind despre modul nostru de vorbire, a stabilit care este norma: DA-ul vostru să fie da și NU-ul să fie NU!

S-ar putea aduce în dezbatere cazurile din timpul prigoanei comuniste, când anumiți creștini care duceau ilegal Biblii și literatură creștină peste granițe, nu recunoșteau acest fapt atunci când erau întrebați. Cunosc bine fenomenul și pot afirma că de cele mai multe ori, Dumnezeu orchestra împrejurările în așa fel încât acei oameni să scape fără a spune un neadevăr.

Au fost excepții cazurile limită în care cineva nu putea spune adevărul, și nu suntem chemați să le judecăm. Mai mult decât atât, cu siguranță nu pot fi transformate astăzi în scuze pentru nicio minciună, oricât de nevinovată ni s-ar părea!

Altcineva ar putea întreba, ce-i cu minciunelele cuprinse în tot felul de glumițe? Aici am o părere: fiind vorba, de cele mai multe ori, de un limbaj cu dublu înțeles, dacă atunci când cineva aude asemenea formulări înțelege de fapt care este adevărul… cu alte cuvinte, „se prinde”, aș zice că nu e o problemă. Există însă anumite limite în folosirea unei astfel de vorbiri care țin de cultură și de auditoriu.

Cum să nu te asemeni cu lumea?

A doua întrebare: cum se aplică în timpul nostru perceptul neasemănării cu chipul veacului? Acesta are la bază versetul 2 din Romani 12: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.”

Parte a răspunsului poate fi legată de ceea ce am spus mai sus. Răspunsul evident se găsește chiar în pasaj. Conjuncția ci leagă două idei antagonice: potrivirea cu chipul lumii și înnoirea minții. Ori, noi știm că înnoirea minții înseamnă metanoia, adică pocăință. Cu aceasta începe.

Cu alte cuvinte, nu putem să ne transformăm la nivelul minții în condițiile în care continuăm să ne asemănăm cu lumea. Tot la fel, asemănarea cu lumea devine o piedică în calea transformării noastre după chipul lui Cristos.

Dacă mă veți întreba, însă, ce înseamnă de fapt potrivirea cu chipul lumii, trebuie să observăm că transformarea minții este legată în continuare de deosebirea voii lui Dumnezeu pentru viața noastră. Adică așa cum spunea Domnul Isus, că ungerea Duhului ne învață cum să ne nu ne conformăm chipului lumii acesteia.

Pe de altă parte, în multe cercuri creștine expresia „potrivire cu chipul veacului” a fost redusă doar la lucruri superficiale cum ar fi modul de îmbrăcare, purtarea unor anumite obiecte (baticul etc.) Acesta e un mod simplist de a privi lucrurile. Sigur că și în aceste domenii avem nevoie de echilibru, de cumpătare, de înțelepciune. Categoric.

Însă a nu te potrivi chipului veacului acestuia are înțelesuri mult mai profunde: este vorba a nu împărtăși valorile lumii acesteia, a te delimita de modul de ei gândire, de atitudinile și manifestările lumii, de comportamentele ei.

Într-un cuvânt, a nu îmbrățișa în niciun domeniu al vieții, modul lumii de gândire, comportament și acțiune.

Cam atât pentru azi. Dacă nu am fost clar în anumite privințe, vă aștept și la discuții. Pe data viitoare! (Aștept în continuare întrebări!)

Sursa foto: aici

Comments

comments