Mi se pare tot mai mult că dacă vreau să dau sens/importanță vieții mele, răspunsul unic și (mai mult decât) suficient este să Îl iubesc pe Dumnezeu ca un nebun. Deși am eșuat de multe ori, El este tot acolo.

        E ușor, ca și creștin, să te lași să rătăcești într-o ‘ceață’  în care singurele lucruri concrete sunt comfortul și nevoia, un loc unde domină pragmatismul. E foarte ușor să îți lași inima (și, într-o măsură, și mintea) să ‘uite’ de Dumnezeu. E ușor, pentru că nu trebuie decât să lași pofta (libertate, chef – zi cum vrei) să înlocuiască principiile, mândria să înlocuiască smerenia, lăcomia să înlocuiască dărnicia, etc. E ușor, pentru că e lucrul cel mai firesc să îl faci. Odată ajuns acolo, comfortul și nevoia sunt niște munți, iar a-L iubi pe Dumnezeu, cu tot ce înseamnă asta, este o nebunie. E foarte important ca în această poziție de ‘ofsaid’ să vedem că nu suntem singuri. Întotdeauna mai e cineva acolo, cineva care nu merită să fie acolo, pentru că El nici nu a poftit, nici nu S-a mândrit, nici nu a fost lacom. E acolo în locul fiecăruia; așa că ieși, pentru că de asta a murit Cristos ! Și nu uita – iubește !

Sursa foto aici

Comments

comments