Când te depărtezi de Dumnezeu, de fapt, nu poți să îți dai seama cât de mult te-ai depărtat, și nici cât de superficială e fundația pe care construiești în acele momente (deșertăciunea care te definește).

Poate nu poți să numești păcatul, dar poate știi ce oprește formarea caracterului lui Cristos în tine. Poate ești conștient de pașii mici pe care îi faci spre compromisuri rușinoase, sau poate de fuga de disciplină spirituală. Atâtea lucruri mici, gânduri, dorințe, pe care, poate, le lăsăm în pace în inimă; dacă le-am scrie ne-ar fi rușine de ele.

Atunci de ce le acceptăm? De ce le ascundem în loc să căutăm să nu ne mai definească? Pentru că, mai devreme sau mai târziu, ce am construit se va dărâma. Dacă noi ne înfometăm, nu are rost să spunem că ispita a fost mare, că circumstanțele au fost grele.

Bineînțeles, în astfel de momente, cel mai bine e să venim la Isus, dar ce bine e să zidești cu El atunci când te cheamă – tot timpul. Să nu uităm că suntem chemați să creștem și să dăm rod.

Bucuria în închinare, râvna pentru rugăciune, răbdarea la predică sunt câteva lucruri, câteva schimbări pe care Dumnezeu le poate face atunci când investim în relația cu El. Și să nu ezităm să le numim minuni și să le mărturisim, pentru că acestea sunt ce e mai bun în noi.

“Pomul de pe câmp îşi va da roada şi pământul îşi va da roadele. Ele [Oile Mele] vor fi liniştite în ţara lor şi vor şti că Eu sunt Domnul când voi rupe legăturile jugului lor şi când le voi izbăvi din mâna celor ce le asupresc.” [Ezechiel 34:27]

Comments

comments