Prima dată cu avionul. E dimineață, dar încă întuneric. Loc mic, restrâns, mulți oameni pe care nu-i cunosc, dar care parcă pornesc în aceeași aventură cu mine. Centura e strânsă, instructajul e făcut. Gata de zbor. Nimeni nu mai vorbește. Urmează, ceea ce urma să aflu mult prea curând că va fi partea mea preferată. Urmează să decolăm.

Inima-mi bate nebunește. Multă adrenalină… Liniște… Presiune… Mă uit pe geam. Lumini. Aud un țiuit. Toate acestea doar în câteva clipe, dar respir adânc. Nu vreau să pierd nimic. Țiuitul din urechi continuă, aerul parcă devine insuficient, iar înainte să mă desmeticesc, iată-mă! Stau într-o cutie și zbor.

Lucrurile par altfel de aici. Mă uit pe geam și-mi văd draga mea Românie mai frumoasă decât am văzut-o vreodată. Primesc o altă perspectivă de aici, și deși aerul din cutie parcă mă sufocă, primesc un suflu nou. Sunt deasupra norilor și văd cum noaptea se transformă în zi. Aștept să răsară soarele, dar el nu așteaptă după nimeni, și răsare chiar în spatele meu. Nu-i nimic. Mă mulțumesc cu lumina și continui să mă minuez.

Apar nori. Mulți nori. O mare de nori. Dacă aș cred că mă pot susține, aș păși chiar pe ei. Și apoi din nou, văd hotare… puncte mici. Și iar mă minuez. Îmi vine în minte momentul de glorie a lui Petru, când pășește pe apă, și mintea mea nebunească se întrebă dacă Petru, ar fi avut curajul să umble pe nori. Zâmbesc.

Până la urmă, nimic nu e imposibil cu Isus. Așa cum cutia în care mă aflam se aproia de cer, gândul meu se apropie de El. Mă tot gândesc ce frumoasă priveliște are Tatăl de acolo de sus. Și cum totul capătă alt sens când privești de sus.

De multe ori nu reușesc să văd decât doar ce am în față. Și de multe ori ce am înaintea ochilor nu e plăcut. Și mai mult decât atât, pare a nu avea deloc sens. De aceea îmi place să zbor. Văd tot piesajul. Cu munți, cu ape, imense hotare și mulțimi de dealuri pe care poate le-am urcat, sau coborât sau pur și simplu am stat și m-am minunat… Nu știam și nici nu știu ce urmează. Dar știu că, chiar dacă din locul din care stau le văd pe toate doar pe rând, totul are sens și capată altă perspectivă atunci când Tatăl se uită la ele.

Până la urmă, El vede tot. Trecut. Prezent. Viitor. Imaginea completă. Imaginea perfectă. Și pentru asta nu are nevoie de nici un fel de cutie și nici de geamuri. Ce minunat!

Promit că totul arată altfel de sus. Tot ce vezi îți taie răsuflarea. Știu că Tati are o imagine mai bună, completă, cu mai mult sens, dar văzând puțin prin ochii Lui, am primit și eu o altă perspectivă. Acum, iubesc să zbor.

Sursa foto: aici

Comments

comments