“Un strigăt. Un ţipăt pierdut în urletele iudeilor care-Mi vociferau sentinţa dată de Pilat: moartea. Acele priviri încărcate cu ură şi dispreţ, acele zâmbete batjocoritoare, erau pictate pe faţa fiecărui trecător. Ierusalim, şi totuşi infern. Mai marii bisericii, fariseii şi cărturarii, îmi pronunţau Numele ca pe un blestem adus Iudeii, o greşeală a existenţei şi cu certitudine un păcat ce trebuia extirpat. Dumnezeu era departe, camuflat în norii negri ce înecau zărea. Mă aflam în impasul vieţii Mele, dar nu simţeam nicio frică. Ştiam că-Mi pierd suflarea, doar pentru a Mi-o câştiga. Însă când eram gata să mor, fiind purtat pe aripile vântului acasă, se auzi din nou. Acel sunet neobişnuit, nespecific acelei clipe. Era plânsetul unui bebeluş…

Mi-am închis ochii instinctiv, încercând să blochez acel răsunet. Îmi doream să Mă evapor chiar în acea clipă, împlinindu-Mi misiunea, însă spre surprinderea Mea, continuam să respir. Mi-am deschis ochii, pregătindu-Mă sufleteşte să revăd ostilitatea din juru-Mi, dar scenariul răstignirii Mele dispăruse, iar Eu Mă aflam într-un orăşel cufundat în întunericul nopţii. Drumurile prăfuite ale oraşului erau luminate de chipurile unor îngeri care triumfau un început. Întregul cer cânta partitura unei noi istorii, versurile acesteia fiind un balsam pentru sufletul Meu de curând rănit: ”Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Privind atent ieslea care era în faţa Mea, Mi-am văzut chipul de copil zâmbind la cântecul de leagăn al mamei. M-am întors încet, privind Betleemul adormit. Am mulţumit în gând fiecărui om care nu Mi-a permis să Mă nasc în casa lui, fiecărui om care M-a refuzat, care Mi-a închis uşa. I-am iubit. Căci fără ei, Eu nu mă puteam naşte într-o iesle sărăcăcioasă, încălzită doar de respiraţia animalelor, arătând că slava unui împărat nu stă în bogăţie, faimă şi un loc în lume. Am putut arăta lumii că nu datorită zgârceniei iudeilor M-am născut în sărăcie, ci pentru că locul Meu nu este aici, şi nici nu va fi vreodată. De-aceea, vă mulţumesc, iudei!”…

… Acestea ar fi fost cuvintele lui Isus dacă Şi-ar fi adus aminte de naşterea Sa în momentul în care era pe cruce. Cel mai greu moment al vieţii Sale era în deplină derulare şi El a ales să fie mulţumitor pentru planul lui Dumnezeu. A ales să vadă zâmbetele de după furtună şi nu lacrimile din timpul ei. Oare în mijlocul nimicului aş găsi şi eu motive de mulţumire? Oare ar mai da inima mea slava lui Dumnezeu în timpul încercărilor? Oare l-aş putea vedea pe Dumnezeu dincolo de norii negrii, zâmbind a biruinţă? Când nimic nu merge bine, şi pare că răul e nesfârşit, mai pot eu să mulţumesc? Să iubesc? Să iert?… Isus a făcut-o. Eu dar ce mai aştept?…

Sursa foto: aici

Comments

comments