La timpul trecut

Când am împlinit 24 de ani am realizat că slujba pe care o am o să îmi provoace diabet. Nu din cauza stresului și nici din cauza cerințelor exagerate, ci deoarece consumam în fiecare zi un Snickers dublu și jumătate de litru de Coca-Cola. Eram plictisită și nesatisfăcută. Slujba mea se desfășura într-un birou confortabil, cu oameni interesanți, fără cerințe prea mari, fără fluctuații în organizare. Sarcinile erau aceleași, repetitive, constante și între noi fie vorba, fără să aducă multă valoare. Ipoteticele greșeli nu afectau pe nimeni și în afară de micile ciorovăieli intercolegiale și obișnuita morală nu aduceau după ele nicio consecință. Pe termen lung era totuna că eram acolo sau nu.

O decizie în teorie

În primăvara acelui an am conștientizat că am numai 24 de ani și că mai am 36 de ani până ies la pensie, minus 2-3 ani pentru viitorul (posibil) concediul maternal. Tot atunci am luat decizia de a mă întoarce înapoi la școală și de a face de data aceasta o școala tehnică. Decizia asta intră la marile decizii luate în viață. Mai am încă una la fel de definitorie, dar asta va fi într-un articol despre partea romantică a vieții. Oricum, am decis să mă întorc la școală și să îmi reevaluez viața și cariera. Multă lume a râs de mine. Mulți și-au dat cu părerea și au zis că dacă până la 24 de ani nu mi-a ieșit treaba cu școala și cu lucrul, să o las baltă și să iau lucrurile așa cum sunt.

… și practică

M-am înscris în vară la Facultatea de inginerie și am intrat la fără taxă. Școala m-a salvat în multe feluri. Pe de o parte mi-a dat imboldul de a mă autodepăși. Eu nu sunt de factură tehnică. Nu am făcut liceu de specialitate. A fost o provocare enormă nu numai să fac față materiilor, dar și celorlalți colegi mai bine pregătiți decât mine. Apoi era o prăpastie enormă de vârstă între mine și colegii mei. Ei erau proaspăt ieșiți de pe băncile liceului, încântați de libertate și lipsa responsabilităților. Le era totuna. Mie în schimb nu. Eu trebuia să reușesc de data asta. Cu orice preț. Nu mai aveam unde mă întoarce. Apoi, în anul în care m-am întors la școală, a murit tatăl meu. În mare parte școala mi-a dat posibilitatea de a nu mă adânci în depresie și de a nu căuta răspuns sau explicații acolo unde nu sunt.

Credința

Nu am lucrat în perioada primilor doi ani de școală. Învățasem de la prima facultate că aceste două lucruri nu se amestecă prea bine. În schimb m-am dus în America cu Work&Travel. În primul an m-am dus singură. În anul acela am fost martora miracolului purtării de grijă a lui Dumnezeu. Atunci am experimentat prima dată vizibil ce înseamnă să fie mâna lui Dumnezeu peste tine și să fii înconjurat, îmbibat de binecuvântarea Lui.

Următorul an în SUA am mers să locuiesc la marginea mării; mâna Lui m-a călăuzit și dreapta Lui m-a apucat. Nu sunt cea mai pocăită dintre pocăite. Nu sunt o sfântă. Dar Îl iubesc pe Dumnezeu, cred în El cu toată inima mea, și știu că Cel ce este credincios în lucruri mici va fi și în cele mari.

Și peste toate cele, știu că Dumnezeu nu rămâne niciodată, niciodată dator. Dar pentru asta trebuie curaj! Trebuie să existe șansa ca Dumnezeu să își arate măreția. Trebuie ca tu, om fără să vezi nimic în față, să te comporți ca și cum ai vedea. Un general francez are următorul epitaf: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat“. Să rămâi neclintit ca și cum ai vedea. Și asta presupune curaj!

Timpul prezent

Cei 4 ani de școală s-au terminat. În ultimul an am început să lucrez part-time la o firmă. Când m-au sunat și mi-au spus că am primit jobul a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Aproape un an de zile mai târziu mai am emoții când mă duc la lucru. Dar nu de frica sau spaima. De fericire! Câteodată intru pe poarta fabricii cu goluri în stomac. Lucrez în schimburi și asta presupune ca uneori să mă trezesc la 4:40 dimineața. Nu mi se pare o povară. De abia aștept. Mă trezesc deodată cu zorii și ascult cum cântă păsărelele. Câteodată lucrez noaptea și ajung acasă cu zorii deodată. E interesant să fii treaz într-o lume adormită. Când lucrez după-masa mă consider norocoasă că pot să dorm cât vreau.

Viitorul

Am planuri în continuare, așteptări, dorințe! Visez în continuare lucruri imposibile și de râs pentru cei din jurul meu. Adevărul e că atunci când te-ai molipsit de visat vise imposibile și improbabile, nu te mai poți lăsa.

Sursă imagine: aici

 – text de Aurora Boreală

Comments

comments