Cum se măsoară veşnicia? În timp sau în netimp?

Ce înseamnă a fi perfect? Ne putem închipui ceva fără nici cea mai mică lipsă sau surplus?

Când vorbim despre putere infinită, la ce ne referim de fapt?

Cum arată înţelepciunea fără cusur? Care este standardul cel mai înalt al ştiinţei?

Unde ar trebui să căutăm sursa iubirii? Cum definim frumuseţea?

De ce avem în dicţionare cuvinte ce desemnează concepte ininteligibile? Cum am ajuns să ne gândim la absoluturi, dacă nu le putem ajunge?

Ar fi posibil ca Cineva să fi pus în noi sete de desăvârşire? Să ne fi şoptit câte ceva despre Sine?

De-a lungul istoriei, tot mai mulţi – şi atât de diverşi oameni – au spus că nu e posibil, ci sigur. Mă alătur lor. Pentru că m-am apropiat să-L desluşesc, şi nu-L termin. De fapt, devine tot mai uluitor, tot mai mare.

E frumos în eternitatea Lui, în faptul că nu e supus minutelor, pentru că nu are nici cauză, nici început. Pentru că niciodată nu va înceta.

E infailibil şi de aceea frumos. Nu poate face decât ce e bine, adică ce este în deplină concordanţă cu esenţa identităţii Sale. Se desfătează în separare totală de rău, iar judecata Îi e pe deplin întemeiată.

Râde de obstacole, oricât de mari. Frumuseţe reflectă nelimitarea minţii şi-a faptelor Lui.

E înţelept în câte plănuieşte, în modul de a gândi, în priceperea de a presăra minuni. În crearea legităţilor, a fenomenelor, a lumii; în abordarea inimii omului. Înţelepciunea Lui depăşeşte cea mai subtilă logică, cel mai neîntrecut geniu. Pentru că nu poate altfel, făureşte doar frumuseţi.

Dar cel mai inexplicabil de frumos e în iubirea Lui. În faptul că înainte de a rosti cuvintele creatoare, înainte de a despărţi lumina de întuneric, înainte de a aşeza pământul în axă, a avut o dorinţă: de a ne fi Tată. Cu toate că ştia de nevoia unui preţ incomensurabil – viaţa Logosului, a Luminii, a Magnificului.

N-a rămas la stadiul de dorinţă.

Dumnezeu e frumos. 

Sursa foto: aici

Comments

comments