Frământarea

E interesant cum printre cele mai mari frământări ale noastre în perioada adolescenței/tinereții este alegerea „carierei“. Alegerea unei școli bune, a unei profesii care să ne și placă mult și să fie îndeajuns de bănoasă pentru a avea siguranța zilei de… poimâine – fără a face compromis între acestea.

Frământarea este amplificată de tot felul de frici și gânduri periculoase, aș zice eu. Dacă aleg prost? Dacă descopăr că ceea ce am ales nu mi se potrivește deloc? Dacă aleg în afara voii lui Dumnezeu fără să-mi dau seama? etc. Gânduri „periculoase“ și datorită imaginarului vieții pe care ni l-am construit, mai mult sau mai puțin, singuri; a crezului că trebuie să împlinim un destin prestabilit/prescris, și că, o alegere greșită (și destul de importantă, ca aceasta) înseamnă că ne-am ratat viața.

Îmi aduc aminte că, o (prea) bună parte din perioada liceului, acestea au fost întrebări la ordinea zilei. Întâmplarea face că pe-atunci îmi „căzu“ în mână cartea Bucuria vieții, de Irving Stone, care reia șaisprezece ani din viața lui Vincent Van Gogh, cu frământările lui de tot soiul, printre care și aceasta, a alegerii unei „căi“ potrivite:

„-Dar cum poate ști un tânăr dacă și-a ales bine calea, mijnheer? El e încredințat că ar trebui să facă un anumit lucru în viața lui și numai acel lucru. Dar dacă după aceea descoperă că nu i se potrivește deloc?
-De nimic nu poți fi sigur pentru toată viața, Vincent, spuse Mendes. Tot ce poți face este să ai curajul și puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. Se poate întâmpla să iasă prost, dar cel puțin ai conștiința că ai încercat să faci ceva, și ăsta e lucrul cel mai de seamă. Trebuie să ne călăuzim după cele mai bune impulusi ale rațiunii și apoi să lăsăm ca Domnul să judece rezultatul final.
Dacă ești hotărât în această clipă să-L slujești într-un fel sau altul pe Creatorul nostru, atunci această credință trebuie să-ți fie singura călăuză în viitor. Nu trebuie să-ți fie teamă să te încrezi în ea.
[…]Orice om are o forță proprie, Vincent, o însușire specifică lui, spuse Mendes, privind mormintele în care odihneau părinții lui și, dacă tine seama de ea, orice-ar face, va ieși bine pana la urmă. Dacă te-ai fi ocupat mai departe de artă, forța de caracter care te face sa fii asa cum ești ți-ar fi ajutat sa izbutește în meserie. Același lucru se poate spune și despre cariera dumitale de profesor. Într-o buna zi te vei realiza din plin, indiferent de calea pe care ți-ai alege-o.“

Certitudinea

Îmi aduc aminte că, de cum am citit textul de mai sus, mi l-am notat ca un „reminder“ pentru când voi avea aceleași îndoieli – și bine am făcut. Dar cu timpul, absorbită de calea pe care am ales-o, examinând din când în când motivațiile și (din nou) calea pe care trebuie să o aleg de aici înainte, o frică (mai) legitimă s-a născut. Să nu treacă viața pe lângă mine fără sens, și pasiunea unui om care simte că face ce trebuie. Să fiu încredințată că, indiferent de ceea ce am ales, voi reuși să dau un ideal sufletului zbuciumat. Să caut cu stăruință adevărul și să cred în el, iar purtând în mine acest crez, să fiu hotărâtă în tot dinadinsul sa lupt pentru el din răsputeri – întocmai ca Aleoșa (Alioșa în alte traduceri) al lui Dostoievski.

Și certitudinea pe care o am e aceea că există un scop, există un Dumnezeu Atotputernic, iar eu am fost creată să caut și să îndeplinesc acest scop, fără frica de a fi ales greșit profesia, ci cu frica faptului că, prea aborbită fiind, să fi pierdut esențialul care, cum spune Micul Prinț (sau vulpea din Micul Prinț) e invizibil pentru ochi.

Sursa foto: aici

Comments

comments