Cum arată un cântar de măsurat munţii? Dar o mână ce reglează poziţia stelelor?

~~~

Demult, un om şi un sul nescris. O ureche atentă, ochi larg deschişi, expectativi. O minune, două, trei. Multe cuvinte-minuni.

După ani, o carte. Ştia că, dincolo de aparenţe, nu era el autorul, şi o recitea cu nesaţ. Cu fiecare rând, faţa i se apropia tot mai mult de pământ. Simbolic, şi din necesitate. Se închina. N-ar fi putut şti toate astea singur. Şi nu înainte de Memorabila Întâlnire.* N-avea cum să le verifice, dar, cumva, era încredinţat că aşa trebuie să fie.

~~

Demult, şi nu chiar. Voci mai mult sau mai puţin auzite, dezbateri înfocate. Are cum fi pământul altfel decât plat? Oare câţi litri de apă odihnesc sau curg pe planetă? Procente, opinii, cercetări într-un final.

E rotund, până la urmă. Înconjori cercul, şi ajungi tot în Indii. Acum se vede bine din spaţiu.

Două treimi apă, o treime ţărână. Aproximativ, căci au intervenit nişte transformări de la începutul lumii încoace.

~

În tot acest timp, sulul era copiat cu cea mai mare grijă, adăpostit prin peşteri, tipărit apoi, introdus în cele mai sofisticate aplicaţii. Cartea lui Isaia, cam 700 de ani înainte să Se nască Hristos:

„Cine a măsurat apele cu mâna Lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna?…Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El [Dumnezeu] şade deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui”. (după împărţiri ulterioare, a 40-a parte, rândurile 12 şi 22).

Se pare că Dumnezeu a inventat până şi metaforele.

Iar Cartea…nu pare deloc depăşită…

*redată în partea a 6-a

Sursa foto: aici

Comments

comments