De-aș deprinde arta cioplitului în lemn, mai înainte de a petrece ore întregi meșteșugind, aș sta să aleg cu luare aminte lemnul și intrumentele de lucru. De-aș putea reda din pensulă pe șevalet o pictură care să-nsemne ceva, aș sta să aleg culori de calitate, pânză bună. Nu aș picta doar, aș vrea ca arta mea să reziste timpului.

Cu toate astea, în fapt suntem adesea mai preocupați de forme decât de conținut: să dea bine în afară, să creăm impresie bună. Lustruim imaginea în vremea ce conținutul e tot mai fad. Mimăm zâmbet, ne preocupăm formal de cum mai sunt alții. Ne ascundem carențele sub masca imperturbabilă a complezenței cotidiene.

– Cum ești?

– Sunt bine, mulțumesc.

– Atunci, e bine!

Și cu asta, ne-am bifat datoria formală de a ne preocupa de alții. Am întrebat, am vorbit, am rezolvat. Gata! La asta se rezumă tot. Acel bine pe care nu-l crede nici cel ce-l spune, nici cel ce aude, e masca dintre noi. Dar dacă cineva se ia de forma lucrurilor așa cum le știm, așa cum le-am creat, ne supărăm. Respingem din start opinia lui, argumentăm, căutăm vinovații, acuzăm, excludem.

Atunci când conținutul e valoarea noastră, sistemul de valori e diferit. Nu mai suferim la ideea că suntem percepuți greșit, știm cum suntem de fapt, și putem întinde mâna. Conținutul e comoară purtată în vase de lut, care nu se teme să se smerească, care poate lăsa în urmă trădări și deziluzii.

Dacă înainte de a ieși din casă am petrece măcar la fel de mult timp cu sufletul nostru cât petrecem dichisindu-ne, nu ar mai fi nevoie să ne preocupăm atât de mult de cum ne văd alții. Știți, forma ia amploare în detrimentul conținutului cu cât sufletul e mai gol. Și atunci, avem impresia că trebuie să umplem cumva vidul, și abatem atenția spre ce izbește ochiul. Spre ce se cuvine, spre ce e ar trebui să fim.

Deci, Ce mai faci? Bine? Atunci e perfect, nici nu mai trebuie să stăm de vorbă. Bine că ești bine! – e doar o formă sub care ne ascudem mimând, copiind ce sunt alții, uitând să mai fim.

Sursa foto, aici.

Comments

comments