Te-am văzut cum căutai disperat printre visuri. Poate sperai la unul încă pâlpâind, zvâcnind temerar din străfundurile tale.

Nu mi-a fost greu să te găsesc. Cunosc drumul prea bine. E-acelaşi drum îmbâcsit de aşteptări şi de refuzuri. E drumul nadelor şi-al amăgirilor. I-am spus Fata Morgana, îţi aminteşti?

Te-am strigat. Eram eu. Cred că nu m-ai recunoscut, altfel nu înţeleg de unde atâta tăcere…

Ştiu, semănam prea mult cu tine şi nici eu nu mai înţeleg dacă te strigam pe tine sau îmi ascultam inima sfiosă.

Era cald. Prea cald pentru noi, un soare roşu şi imflamat ne făcea străvezii, şi-am râs amândoi. Ţi-am spus că mi-s buzele arse de atâta sete şi nimicnicie.

Îmi amintesc cu certitudine, erai tu, nu eu… sau?

Mi-ai spus că întunericul nu se dilată la infinit şi m-ai întrebat cum stau cu fericirea.

Nu-mi venea să cred că mă întrebi aşa ceva într-un deşert. Ce puteam să îmi doresc mai mult decât un nor greu şi înlăcrimat?

Atunci am înţeles. „Când ţi-e sete, fericirea e un pahar cu apă”(L.Rebreanu).

Ţi-a plăcut răspunsul meu, dar m-a dezorientat ultima ta întrebare: „Azi de unde îţi bei fericirea?”

Comments

comments