Când am zărit uscatul de la depărtare, inima mi-a săltat de extaz. Valurile neîmblânzite ale mării îmbrăţişau nisipul neted de pe insulă cu atâta ardoare ca şi când nu s-ar fi întâlnit de secole întregi. Am inhalat cu nesaţ mirosul nucilor de cocos şi am privit fermecată în jur.

Tatăl meu, care mă trimisese în această lungă călătorie, s-a asigurat că rucsacul îmi era plin cu materialele necesare supravieţuirii în sălbăticie. Mi l-a dat însă cu o condiţie: să nu-l deschid decât atunci când am păşit în necunoscut. Insula poate fi considerată „necunoscut”, nu? Aşa cred şi eu.

Mi-am deschis rucsacul cu obrajii îmbujoraţi de nerăbdare. Am găsit o sticlă cu apă de care atârna un bileţel şi o hartă. Atât. Contrariată, am scotocit prin toate buzunarele rucsacului. Nimic. Am deschis bileţelul mâzgălit cu cerneală neagră şi am citit cu voce tare: „Când ţi-e dor de mine, priveşte cerul nopţii şi vorbeşte-mi. Eu îţi voi zâmbi printre stele. Cu drag, Tata”.

Dacă biletul mi-a cauzat confuzie, harta n-a facut nimic altceva decât s-o adâncească. Era o hârtie galbenă, veche, pe care era pictat un start palid, abia vizibil. Aceasta era harta. Fără traseu, fără vreun nume. Doar o grămadă de munţi, văi şi păduri împrăştiate haotic. Destinaţia era o cruce mare şi neagră din care ieşeau câteva raze de lumină.

Nu am înţeles harta şi nici n-am încercat s-o fac. Mi se părea inutilă. Am aşteptat destul ca să trăiesc această aventură. N-aveam să-mi pierd timpul cu o hartă antică. Aşadar, am pus-o la fundul rucsacului şi mi-am început călătoria.

Nu e greu de ghicit ce a urmat: m-am pierdut în pădurea copacilor identici, am dârdâit în întunericul nopţii fără adăpost, m-am învârtit în cerc… Când am ajuns la capătul puterilor, mi-am amintit de harta pe care am ascuns-o de propriul meu orgoliu.

Încă nu era prea târziu să o urmez. Încă nu era prea târziu să o las să mă ghideze. Trebuia să învăţ să o citesc, să o aprofundez. Dacă aş fi încercat să o înţeleg, mi-ar fi uşurat cu siguranţă călătoria. Acum avea să înceapă adevărata aventură. Am pierdut prea mult timp încercând să-mi găsesc singură calea. Îl voi lăsa pe Tatăl meu să mă ghideze spre destinaţie!

Fără hartă? Nu şi de-acum încolo!

Sursă imagine: aici

Comments

comments