A curs multă cerneală (și fizică și virtuală) scriindu-se gânduri despre dragoste. Despre cât de bună, și frumoasă, și de dorit e. Despre caracterul ei vindecător, dătător de viață și despre supremația ei în univers. Oricine ar încerca să mai adauge ceva la „Cea mai mare dintre ele este dragostea,” se simte, inevitabil, smerit de micimea cuvintelor lui.

De aceea, fără să pretind că adaug ceva nou cu privire la (adesea răsuflatul) subiect al dragostei, vreau să împărtășesc cu voi un gând frumos. Da, în temă cu luna în care suntem, dar mai cu seamă, în temă cu gândurile mele de săptămâna ce a trecut. Vă urez tuturor – îndrăgostiți sau nu – ca anul acesta și de-acum înainte, dragostea să vă îndemne la iertare.

În cuvintele inspirate ale părintelui Necula, „Fie ca iartă-mă să capete caracter de te iubesc.” Adică, să ne arătăm unii altora dragostea prin faptul că suntem dispuși să ne iertăm. Și, Doamne, greu mai poate fi uneori să ne cerem iertare. Chiar dacă ne apasă, ne sufocă povara neiertării, o preferăm de multe ori în schimbul balsamului binefăcător al iertării.

dragoste = iertare

O ecuație simplă și complicată în același timp, provocatoare și de meditație. Însă atunci când punem în aplicare iubirea față de aproapele, ajungem în punctul în care ne e (mai) ușor să ne recunoaștem greșeala. E punctul în care îți ceri iertare îndemnat de dragoste. Îți ceri iertare din dorința sinceră de a nu lăsa necăința să stea în calea unei prietenii, unei relații.

În momentul acela, iertarea – cerută și acordată – capătă un nou înțeles. Vine împachetată în ambalajul frumos al Dragostei care alege pacea și împăcarea în locul trădării, suferinței și durerii. E o dragoste aproape imposibilă în afara Dragostei supreme, cea care trebuie căutată, dar care se lasă atât de ușor găsită. 

 Credit foto: aici

Comments

comments