Deci, sărbătoreşti.

E iar una din acele zile în care îţi aminteşti de un anotimp trecut, pe care l-ai învelit în aşteptări entuziaste şi-n flori. Ai aspirat la o legătură trainică, la ceva dincolo de tine, la care să fii parte. Şi ţi-ai dorit un erou.

Vei spune că nu eşti tu. Că ţie îţi place să demitizezi istoria. Şi e o preocupare sănătoasă.

Dar vezi, eu nu vorbesc de mituri acum, ci de realităţi pe care le trăieşti. Pe care le-au trăit şi alţii înaintea ta, în alte contexte. Expectanţe mari, proiectate într-un cineva mic. Într-unul ca noi, plecat dintre noi. Care poate a avut o sclipire de geniu, sau poate nu. Crezi că oameni cu un anumit titlu şi o anumită ţinută vor preschimba visele tale în pâine, în libertate, în bine. Dacă nu crezi, măcar speri. Dacă nu speri, e pentru că ai sperat şi te-ai dezumflat.

Expectanţe mari, ziceam. Demnitate. Dreptate. Suflete dezinteresate. Durabilitate. Respect transparent, autentic.

Dar de unde şi până unde?

Pur şi simplu ridic nişte semne de întrebare.

Dacă zici că tot ce există e materie, măcar nu mai cere absoluturi. Lasă oamenii să fie cum vor (sau cum le dictează genele). Pentru că fără transcendenţă, nu există valori obiective şi inviolabile. Nu ai niciun drept să ai aşteptări. Eşti doar o construcţie destul de interesantă de celule. Raţionamentele şi doleanţele tale sunt simple conglomerate de axoni şi enzime, zero valoare.

Cred că înţelegi unde bat.

E halucinant de evident că în tine totul strigă după ordine, după un standard, după Erou. În mine la fel. În miliarde de oameni.

În ciuda evidenţelor, alegi să crezi că zarurile au decis respiraţia minţii tale. Dă-mi voie să nu am o credinţă oarbă. Îl iubesc pe Hristos.

Sursa foto: aici

Comments

comments